Ștefan cel Mare și Sfânt, în tradițiile populare

Nici un voievod nu este atât de viu în inimile românilor ca Ștefan cel Mare. A luptat timp de 47 de ani pentru apărarea țării și a credinței ortodoxe. De aceea, după studierea atentă a faptelor și a vieții domnitorului, Biserica l-a trecut în rândul sfinților, fixându-i ca dată de pomenire ziua de 2 iulie. Dar strămoșii noștri l-au numit „sfânt“ încă din timpul vieții și i-au păstrat amintirea în numeroase legende. În multe dintre satele Moldovei oamenii păstrează și azi semne ale trecerii sale: o biserică ridicată de el, un zid de apărare, o pădure, un plop plantat de el, un izvor care a țâșnit în chip minunat…
Și copiii știu de ce Ștefan cel Mare este demn de respect și cinstire: pentru că și-a apărat țara de dușmani, care nu erau puțini: unguri, polonezi, tătari, turci… Știind că Imperiul Otoman este dușmanul credinței creștine, a încercat să mobilizeze regatele creștine din Europa ca să lupte împreună. Nu a reușit; a fost lăsat singur. Atunci, a luptat cu țăranii, boierii și târgoveții, răsplătindu-i pe cei credincioși și viteji. A reușit să aibă o țară bine păzită, cu drumuri sigure. De aceea, negustorii străini preferau să treacă prin Moldova, în drumurile lor dintr-o parte în alta a Europei. Vămile pe care le-au plătit au umplut vistieria, permițându-i lui Ștefan să lupte cu turcii și să repare sau să construiască drumuri, cetăți și biserici.
Deși se spune că avea o fire aprigă, se știe din documentele istorice că Ștefan cel Mare a fost un om evlavios și un bun creștin. Smerit, se considera domn prin mila lui Dumnezeu. Postea mult și, în treburile țării, se sfătuia cu Sfântul Daniil Sihastrul. Se spune că la îndemnul Sfântului a ridicat biserici și mănăstiri după marile bătălii, ca amintire, dar și pentru alinarea sufletelor celor jertfiți. Mănăstirile Putna, Voroneț, Tazlău și „Sfântul Ilie“ din Suceava sunt cele mai cunoscute. A ridicat biserici nu numai în Moldova, ci și în Transilvania și Țara Românească. Și multe mănăstiri de la Muntele Athos – Zografu, Vatoped, „Sfântul Pavel“, Costamonitu și Grigoriu – s-au bucurat de ajutorul lui.
Sub oblăduirea acestui domn evlavios, cultura și arta au înflorit. În acele vremuri grele, cultura se refugiase în mănăstiri, unde călugării copiau și împodobeau măiestru cu miniaturi manuscrise în limba slavonă, cărți pentru sfintele slujbe sau cuprinzând viețile sfinților. Tot acum cronicarii scriu despre bătăliile domnitorului, spre a rămâne pildă urmașilor…
„Împăratul moldovenilor“
Folcloriștii au observat acum o sută de ani lacrimi în ochii celor ce vorbeau despre Ștefan cel Mare, dar sunt sigură că și acum oamenii își amintesc de el cu emoție.
Despre Ștefan se spun mai mult legende, pe care oamenii le cred adevărate. Ele explică printr-o poveste un obiect, un fenomen natural sau numele unor locuri. Oamenii „profită“ de legende, prin care dau sensuri noi lumii înconjurătoare, ca să-și scoată în evidență eroii îndrăgiți. Multe dintre legendele și tradițiile populare ce se spuneau înainte despre alți viteji, din istorie sau chiar din basme, s-au spus și despre Ștefan, pentru că oamenii l-au iubit și îl iubesc cu adevărat.
Pentru strămoșii noștri, Ștefan cel Mare nu era cu nimic mai prejos ca feții-frumoși. Povesteau că s-a născut în chip minunat dintr-un brad și a crescut într-un an cât alții în cinci. De mic s-a luptat cu fiarele pădurii. În joaca sa cu prietenii se dovedește cel mai viteaz și cel mai înțelept dintre toți. Devenit domnitor, este de o vitejie fără seamăn și știe cum să-i învingă pe turci, mult mai numeroși, cu oastea lui puțină. Dar are și el momente de slăbiciune, când e învins și se îndoiește de sine. Atunci e ajutat de oameni simpli, ca Vrâncioaia, sau de Sfântul Daniil Sihastrul. E hâtru, înțelept, îngăduitor cu cei isteți, dar și aspru cu cei răi. De fapt, în Ștefan cel Mare românii se recunosc pe ei înșiși, așa cum și-ar dori să fie. De aceea, l-au numit „împăratul moldovenilor“.
(sursa: Ziarul Lumina)