Ani la rând, începând de la ultima noastră calificare la un campionat mondial, cel din 1998, am tot aşteptat să reapară o echipă reprezentativă comparabilă cu cea din anii ’90, care reuşea 3 calificări consecutive: Italia – 1990, SUA – 1994 şi Franţa – 1998. Aşa numita „Generaţie de Aur” nu a rupt gura lumii (deşi putea foarte lesne să o facă, mai ales la ediţia din SUA, din 1994, când realmente a ridiculizat o Argentină mereu candidată la titlu), dar juca un fotbal şi spectaculos, şi eficient şi nimic nu mă poate împiedica să afirm de atunci încoace, mereu, că dacă nu erau români, jucătorii ăia ar fi devenit campioni mondiali. Au ajuns totuşi undeva pe locurile 5-8 (după eliminarea din „sferturi”, în prelungirile meciului terminat 2-2 cu Suedia), ceea ce acum pare aproape de domeniul psihiatriei!
Ei bine, la o vreme după asta, când a avut niscai dispute cu nişte ziarişti, liderul Naţionalei, Gică Hagi, a rostit memorabilele vorbe: „Merităm să ne faceţi statui!” Destui au râs atunci. Numai că tot de atunci, am început să luăm mardeală de la toţi desculţii lumii, de la toate naţiile neomologate şi să tot aşteptăm să se ivească nu o altă generaţie competitivă, dar măcar câţiva fotbalişti adevăraţi, în jurul cărora să alcătuim echipă. Nici urmă.
Sigurul care mai părea fotbalist a fost Mutu, înconjurat de beznă. S-a retras şi el, iar ce avem acum sub denumirea de România pare o echipă de actori de comedie. Vă amintiți că ani la rândul am tot întrebat cine naiba e Stanciu, şi ce căuta la naţională. Acum, când s-au lămurit şi chinezii, şi arabii, şi l-au gonit, „recuperatorul” Șucu l-a dus la Genoa ca să… stea pe bancă. Lucescu l-a gonit şi el de la Naţională, iar Contra nu vrea să-l vadă la Rapid. Vi-l mai amintiţi cum făcea fiţe împiedicatul, căruia îi intrase în cap că e chiar căpitanul Naționalei? Mai avea niţel şi cerea şi el statuie! Acum, chiar i-aş face eu una, numită statuia lui Nimeni.
