STATUI

Două statui și un grup statuar dominau, prin 1990, centrul Chișinăului: în prim plan, „bolovanul” de pe care predica Lenin (monument poreclit de localnici „chetroiul”), ansamblul statuar Ștefan cel Mare, strategic retras în umbra teilor din parcul central, și „grupul de pe bancă”- Marx și Engels, supradimensionați, adăstau la o discuție calmă (evident, de certă altitudine teoretică) pe-o băncuță din fontă. Urmînd chiar constatarea lui Marx („Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd”), și „chetroiul” și banca dascălilor aveau să înfrunte din greu proba ridicolului. În preajma zilei păcălelilor, 1 aprilie 1990, locuitorii capitalei Basarabiei au constatat că se petrece ceva cu totul neobișnuit în jurul statuii lui Lenin: monumentul era literalmente potopit de… pisici! Zeci de mîțe lingeau cu sîrg soclul de granit, miorlăind, stuchind, torcînd si bătîndu-se pentru a obține un decimetru pătrat din soclu pe care să-și plimbe limba în exclusivitate. Era plin sezon de nunți pe acoperișuri; totuși, nimeni nu-și putea explica rîvna cu care patrupedele curățau soclul monumentului, mai abitir decît izbuteau s-o facă edilii orașului în preajma defilării de la 7 noiembrie. A doua zi, gazetele au venit cu explicația: un hîtru a stropit din belșug soclul cu… Valeriană. Banalul medicament scoate din minți neamul pisicesc, iar locuitorii Chișinăului (am fost de față) se prăpădeau de rîs la vederea marelui Lenin lins și răs-lins de motani! Nici grupul statuar n-a scăpat de ironia corozivă a localnicilor: în fiece dimineață, apărea pe banca de fontă, între cei doi mari dascăli ai omenirii, o… sticlă goală de votcă. Ceea ce aducea taifasul în cu totul altă zonă – aceea a ridicolului de zile mari. În cele din urmă, ambele monumente au părăsit Piața Marii Adunări Naționale: dascălii de pe bancă au fost ridicați pe furiș, în miez de noapte, cu tot cu sticla goala, iar „chetroiul” s-a demolat după aprige dispute cu rusofonii, ce pretindeau organizarea unui… referendum național care să hotărască soarta statuii. A rămas, legitim, doar monumentul lui Ștefan cel Mare – dar ce destin neobișnuit de agitat pentru o statuie! De-a lungul vieții, omul se mai mută ici-colo (basarabenii ajungînd și-n Siberia!), își mai schimbă ținuta ori înfățișarea, dar o statuie pare a fi pentru totdeauna de neclintit și de neschimbat. Alta avea să fie soarta operei sculptorului Plămădeală și a arhitectului Bernadazzi: ridicat pe soclu la 29 aprilie 1928, Ștefan cel din bronz a binecuvîntat Basarabia doar 12 ani. În iunie 1940, a trebuit evacuat la Vaslui. Prima grijă a sovieticilor „eliberatori”: dărîmarea soclului. Ștefan revine la Chișinău în august 1942. Este amplasat, de această dată, mai central – în fața Arcului de triumf și a Catedralei. După numai doi ani, a fost iarăși evacuat – tocmai la Craiova. (Cretinul de Vasile Stati afirmă că armata română a… furat statuia, iar glorioasa armie roșie i-ar fi… „găbjit” pe hoțomani!) Ștefan va fi readus la Chișinău în 1945 – dar este schimbată crucea și spada, iar inscripțiile de pe soclu sunt profund denaturate. O nouă mutare, cu cîntec, în 1972: monumentul este ascuns, retras cu 18 metri în interiorul parcului și așezat pe un biet soclu banal din beton. Ion Ungureanu, ajuns ministru al culturii după 1989, izbutește readucerea statuii pe vechiul amplasament, instalarea ei pe un soclu din piatră albă de Cosăuți, refacerea crucii și a inscripțiilor inițiale. Aici s-au depus flori și s-au sărbătorit mari evenimente naționale: obținerea limbii de stat (româna) și a graficii latine (31 aug. 1989), re-adoptarea drapelului tricolor (27 aprilie 1990), declararea suveranității (23 iunie 1990). Recent, edilii rusofoni au hotărît să modifice împrejurimile monumentului, astfel încît să nu mai permită, pe o îngustă cărăruie, decît accesul unui singur pelerin. Grupurile protestatare nu-și vor mai putea lansa lozincile revendicative din preajma statuii, cum au făcut-o din totdeauna. Va veni, poate, vremea cînd alte inițiative îl vor reda pe voievod tuturor basarabenilor…