Statornicia în credință ne aseamănă lui Dumnezeu

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.” (Matei 8, 5-13)
Pericopa evanghelică citită la Sfânta Liturghie în Duminica a 4-a după Rusalii reprezintă o lecție de credință autentică, venită, surprinzător, din partea unui „păgân”, față de care Mântuitorul nu-și ascunde admirația, zicând: „Nici în Israel n-am aflat atâta credință!” Iar lecția de credință a sutașului are menirea de a întări însăși credința noastră, acum, într-o vreme și într-o lume în care bântuie atâta necredință…
Credința – virtute și condiție a mântuirii
În predici și cateheze, dar și la diverse emisiuni radio-tv, se vorbește frecvent despre credință și este minunat că se întâmplă așa. De ce? Pentru că fără credință (dimpreună cu faptele bune) nimeni nu se poate mântui. Să ne amintim că Mântuitorul a rostit adesea: „Credința ta te-a mântuit!”, ca de pildă atunci când s-a adresat femeii cu scurgere de sânge (Luca 8, 48). Sau, cât se poate de explicit, când a spus: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi!” (Marcu16, 16).
De aceea, în cele ce urmează, vom pomeni câteva dintre învățăturile ortodoxe cu privire la credință, la însușirile ei, dar și la păcatele care-i sunt potrivnice.
Mai întâi, cum definim credința? Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel: „Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Avem, însă, și alte definiții, între care a unuia dintre cei mai iubiți poeți români, George Coșbuc: „Credința-n zilele de-apoi/E singura tărie-n noi/Că multe-s tari, cum credem noi/Și mâine nu-s!”(Moartea lui Fulger).
Să ne amintim, apoi, că credința este una din cele trei virtuți teologale (alături de nădejde și dragoste) și că este cel mai înalt mijloc de cunoaștere a învățăturilor despre Dumnezeu și despre Împărăția Sa. Ea vine în sprijinul rațiunii, care nu poate înțelege singură cele supranaturale. Câtă dreptate avea, în acest sens, astrofizicianul Eugeniu Toma când a mărturisit într-o conferință duhovnicească ținută în București, prin anii ’90-91: „Știința ne ajută să urcăm treptele cunoașterii la o înălțime uimitoare. La un moment dat, însă, cunoașterea științifică este nevoită să se oprească, iar mai departe vedem cu ochii credinței cât de minunată este creația lui Dumnezeu!” Însă, pentru a fi autentică, credința trebuie să fie tare, statornică și să se adeverească prin fapte.Cu deosebire, faptele îi certifică valoarea, pentru că, așa cum mărturisește Sfântul Apostol Iacov în epistola sa, „credința fără fapte moartă este” (2, 26).
Păcatele împotriva fidelității îi strică frumusețea
Una dintre întruchipările credinței autentice este fidelitatea (credincioșia): față de Dumnezeu, față de Biserica Sa, față de Patrie și tradițiile noastre sfinte, față de familie, față de locul de muncă. Vorbind despre „fidelitate”, ne amintim cu admirație, dar și cu oarecare umor, și de cazul savantului George G. Antonescu (1882-1953), profesor de pedagogie la Universitatea din București, unul dintre cei mai mari profesori pe care i-a avut România, care a predat o vreme și la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul” din Capitală. Mărturisitor curajos al credinței în vremea când comunismul ateist începea să se instaleze la noi, în anul 1948 a fost înlăturat din Universitate, sub acuzația de… fideism (!), acuzație care, dimpotrivă, reprezintă un motiv de cinste pentru el. Fideismul, practic, este un concept potrivit căruia se dă prioritate credinței religioase față de știință, ori le așază pe același plan. Posibil ca acuzatorii să nici nu fi știut că latinescul fides,ei înseamnă, de fapt, credință.
Iar dintre păcatele cele mai grave împotriva credinței amintim: erezia – susținerea învățăturilor greșite. De exemplu, că Hristos nu este Dumnezeu adevărat, ci numai Om; apostazia – lepădarea credinței, ateismul; schisma – abatere de la disciplina Bisericii. Ca, de pildă, a celor care țin calendarul „pe vechi”; superstițiile – idei deșarte, moștenite din păgânism; ocultismul – credința în vrăjitorii, magie, spiritism; fanatismul religios – ura și intoleranța față de alte religii. Tot în sfera acestor păcate intră yoga, reiki, radiestezia, bioenergia, dimpreună cu toate așa-numitele „alternative spirituale”.
Credința „în” Dumnezeu sau credința „lui” Dumnezeu?
Părintele Galeriu atrăgea atenția, în orele de curs din vremea studenției noastre, dar și în predicile rostite la Biserica „Sfântul Silvestru”, că textul legat de credință din Evanghelia după Marcu, capitolul 11, versetul 22, nu trebuie tradus „aveți credință în Dumnezeu”, cum apare în multe din edițiile românești ale Sfintei Scripturi, ci „aveți credința lui Dumnezeu”, așa cum întâlnim în Biblia de la 1688, dar și în Noul Testament de la Bălgrad (1648). Drept argument, părintele Galeriu invoca expresiile în greacă și latină: …ἔχετε πίστιν Θεοῦ (N. T. gr.) / …habete fidem Dei (Vulgata). Vedeți, spunea părintele, în ambele expresii e vorba de genitiv: Θεοῦ și Dei. Nu e greșit, desigur, sub aspect dogmatic să spunem „avem credință în Dumnezeu”, așa cum vorbim în mod curent, dar socotim, continua părintele, că nu întâmplător în textele originale apare credința lui Dumnezeu, deoarece credința noastră nu trebuie să fie asemănătoare firii omenești, adesea nestatornică, slabă, oscilantă, ci trebuie să se asemene cu a lui Dumnezeu, statornică și desăvârșită, după cum găsim mărturii în Scriptură, ca de pildă: „Să știi dar că Domnul Dumnezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, Care păzește legământul Său…” (Deut.7, 9); sau: „Credincios este Dumnezeu și nu este întru El nedreptate” (Deut.32, 4); sau: „Credincios este Dumnezeu, prin Care ați fost chemați la împărtășirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru…” (ICorinteni1, 9).
Această credință a avut-o, iată, sutașul din Evanghelia de azi: a lui Dumnezeu – Hristos, în Care el, ostaș smerit, a recunoscut puterea desăvârșită, recunoscând implicit zădărnicia și neputința zeităților romane la care se închinau conaționalii săi.
Credința lui Dumnezeu a avut-o și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, pomenit astăzi în calendarul nostru, dovedită prin ctitorirea atâtor biserici și mănăstiri, dar și prin faptul că a fost un vajnic apărător al creștinătății, fiind numit, pe bună dreptate, „adevărat atlet al credinței creștine”, de însuși Papa de la Roma (Sixt al IV-lea).
Așadar, minunata lecție de credință a sutașului, dar și a Sfântului nostru Voievod Ștefan, izvorâtă din credința lui Hristos, să ne fie pildă tuturor, în toate zilele vieții noastre. Amin.
(Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, sursa: Ziarul Lumina)