Ani în șir m-a obsedat un crâmpei de vers de-al lui Emil Brumaru: „mi-e Cehov”. Sună melancolic și duios, și-am găsit că nu-i întâmplătoare coincidența Brumaru-Cehov: amândoi medici, amândoi scriitori. Amândoi pricepuți în dinamica sufletelor, din cabinetul cărora pacientul nu iese niciodată cu mâna goală.
M-am reapropiat cu reticență de proza servită cu lingurița de Cehov, pe care nu-l mai consumasem din adolescență. M-am gândit că organismul meu va găsi demodat medicamentul, căci cum mai poți asimila povești cu sănii care patinează cu săptămânile prin stepă, azi când în 45 de minute ești la Viena și-n două ore la Paris? Cum mai poți concepe ca o scrisoare să străbată într-o lună drumul până la destinație acum, când ești în stare de crimă dacă internetul îți pică juma’ de oră?
Temerea mea s-a dovedit nejustificată. Cehov e fără vârstă. Povestirile lui sunt atemporale, sau poate că sufletul omenesc e același, indiferent de veacul în care se manifestă. Năravurile de ieri sunt năravurile de azi și de mâine.
Bunăoară, în schița Foaia de semnături, e descrisă slugărnicia, care-i mână pe subalterni să-și scrie numele pe-o coală de hârtie cu rol de felicitare colectivă de Paști, adresată șefului. Numele fiecăruia trebuie caligrafiat cu grijă, căci un purcel de cerneală picurat pe foaie ar zădărnici tot pupincurismul: „un strop și… totul ar fi pierdut.” Scuzați-mi observația, dar felicitările pe care le trimitem azi șefilor nu-s cu nimic diferite de servilismul de atunci. Dacă felicitările de sărbători ar fi supuse la detectorul de minciuni, rezultatele ar fi jenante.
În „nuvela-minut” Decorația, e surprinsă slăbiciunea omenească pentru medaliile înfipte în piept, care te-ajută să crești suficient în ochii celorlalți și enorm în ochii tăi: „te simți alt om când ai așa ceva”. La o adică, dacă ții să rupi gura târgului și nu ești proprietarul unei decorații, poți să mergi cu împrumutul: taman asta fac cei doi fustangii din nuvelă, pentru a lua piuitul unor domnișoare. Unul împrumută medalia „Stanislav”, altul „Sfânta Anna” clasa a III-a, și ce măreți se dau în fața gagicilor. Dar apetitul uman pentru astfel de zorzoane s-a păstrat în deplină formă până azi, și-mi amintesc ce rumoare se iscă de fiecare dată când vreun prezident românesc – vreun Ceaușescu – Iliescu – Constantinescu – Băsescu – se-așterne pe împărțit tinichele intitulate bombastic „Ordinul nu-știu-cum”, în grad de „comandor” sau de „cavaler”.
Povestirea S-au desființat luminează un alt cotlon nedereticat al firii omenești: obsesia pentru ranguri înalte. Un barosan ieșit la pensie află că i s-a luat dreptul de a-și folosi vechiul grad, care-l acoperea de prestanță. Acest lucru îl îngrozește, pentru că, odată cu gradul, își vede confiscată întreaga identitate. Iar când află c-au fost desființați și alții, cum ar fi consilierii de stat care nu mai pot folosi măgulitorul titlu „excelență”, desproprietăritul „ridică temător ochii spre cer: nu cumva s-o fi desființat și soarele?” Să recunoaștem că și acest obicei e valabil până-n zilele noastre, când inși intrați în burdihanul anonimatului își trec pe cărțile de vizită titluri de valoarea unor cepe degerate, precum „fost deputat” ori „fost ministru”. Ce s-ar face un senator la pensie, dacă n-ar mai avea voie să se recomande cu înaltul său titlu? N-ar deveni și el eter, alături de fostul său grad?
Cehov e un detector universal și atemporal, ce scoate la iveală orice prezență a cusururilor omenești. Cu toate astea, niciun ton moralizator nu-i de aflat la el. Își iubește sincer personajele; e pentru ele și mamă eroină, și tată erou. Cu dragoste părintească, își mustră personajele și le alintă. Când, asemeni oricărui părinte iubitor, își plimbă personajele prin marile parcuri ale literaturii, Cehov împinge un landou imens, de dimensiunea unui zgârie-nori.
