Stati & Boia

„În lipsa oricăror alte motive de a îndreptăți pretențiile teritoriale asupra Moldovei, românimea politică și slujile (sic!) ei agramate din centre cultural-științifice și din mass-media mânjesc cu glod limba maternă a moldovenilor, văzând în ea piedica principală a prefacerii Republicii Moldova în provincie românească” – scrie Vasile Stati pe site-ul AVA al Agenției ruse de presă „Novosti”. Despre acest lumpen-autor (între altele, este creatorul „Dicționarului moldovenesc-român”, catalogat de gazete din Chișinău drept „Un certificat al prostiei ajunsă la paroxism” sau „Un monument al minciunii și al urii”) am mai scris cu destule prilejuri. De nevoie, revin.
Stati a zăcut în relativă hibernare câțiva anișori; l-a scos din bârlog și l-a readus în atenția publică victoria lui Dodon, care-i relegitimează poziția de cel mai mare antiromân al veacului. Cât se poate de revelator titlul ultimei sale cărți, recomandată și în învățământul preuniversitar: „De ce moldovenii nu sunt români” (!). A vorbi despre „pretențiile teritoriale ale românilor” este și o insultă, și o imensă prostie: unirea, de se va înfăptui vreodată, poate rezulta doar prin libera decizie a populației de pe amândouă malurile Prutului. Adusă absurd în zona „pretențiilor teritoriale”, s-ar preschimba din ideal național, în delict internațional! Da-i o mârșăvie măruntă, prin comparație cu tonele de acuze absurde la adresa românilor proferate în flux continuu; replici polemice pur și simplu n-au rost. De-i arăți lui Stati un tramvai, el va vedea tot bourul din stema Moldovei, cu aceeași oarbă obstinație în dorința de a legitima și susține aberația unei identități proprii a limbii și poporului moldovenesc.
Este convingător când demonstrează că moldovenii sunt… moldoveni (cine spune altfel?) și o ia total pe arătură când încearcă să convingă că… n-ar fi români. Noutatea care se cuvine semnalată pornește de la zicerea lui Voltaire „Marile spirite se întâlnesc”, dar parafrazată (ca să nu spun parodiată) de Dorel Schor: „Marile spirite se întâlnesc, dar mai degrabă se întâlnesc spiritele mici”. În susținerea aberantelor sale teorii, Stati recurge la sprijinul, cum spune el, „celui mai cunoscut și apreciat în Europa istoric român, Lucian Boia”. Nu știu de unde deține informația că Boia ar fi „cel mai” în Europa; mă rog, poate chiar așa-i, fiindcă totdeauna istoria cârtită a fost mai căutată decât cronica general acceptată. De ce-l prețuiește atât de mult Stati? Fiindcă, poate fără premeditare, îi face jocurile.
Boia ar fi amintit românilor, apud Stati, „că la 1800 nu exista nici cuvântul România”, iar „Moldovenii, până în sec. XIX, nu numai că au avut statul și istoria lor distinctă, dar nici nu și-au spus români, ci moldoveni”. Complet fals! În anii ’70 am publicat la „Junimea” cartea lui Vasile Arvinte „Român, românesc, România”, unde-s pe sute de pagini adunate nenumărate argumente în susținerea ființării neîntrerupte a conștiinței românității în spațiul mioritic. Nu mă mir că lipsește din bibliografia tuturor cărților semnate de Vasile Stati; i-aș mai recomanda solidul și impresionantul op al câmpulugeanului Ioan Popoiu, „Statele medievale românești (1386-1714)”, apărută de curând tot la „Junimea”, dar știu că-i degeaba, câtă vreme îi lipsește elementarul fir de bună-credință. Cum ar comenta și Stati, și Boia tipărirea la Iași, în 1643, a „Cazaniei lui Varlaam” cu subtitlul „Carte românească de învățătură”? Ce demonstrație mai elocventă pentru existența și funcționarea etnonimului român, de la care și denumirea limbii? Pe de altă parte, nu s-o fi vorbit de România decât din secolul XIX, dar despre Italia s-a vorbit înainte de 1871, anul „Risorgimento”-ului? În Toscana, Calabria, Lazio, Sardinia, fragmentarea lingvistică în graiuri locale (sicilian, florentin, salernitan etc.) n-a copleșit italiana, rămasă limbă a nației. Până la Versailles (1871) nici cuvântul „Germania” n-a avut temeiul vreunei circulații. Aceeași limbă, cu diferențieri locale, s-a vorbit și-n Prusia, și-n Bavaria, Saxonia, Baden etc.
Mai scandalos este că Stati derivă etnonimul „român” de la „rumân”, adică „țăran aservit, un primitiv, un necioplit” (abuziv și speculativ citându-l pe Al. Paleologu), spre a concluziona la modul grobian: „Progeniturile din acești primitivi, din acești neciopliți, încearcă să-i învețe pe moldovenii atestați documentar din veacul XIII cum să-și numească limba maternă!” Curat obrăznicie! Lăsați-l pe Stati să măsluiască în voie istoria poporului și limbii române, doar a fost exclus din Uniunea Scriitorilor de la Chișinău fiindcă a plagiat pagini întregi dintr-o carte a unui condeier român publicată la București. Când a fost de furat, nu mai era o limbă diferită de cea moldovenească!
Mare, necuprinsă-i grădina lui Dumnezeu!