Stareța Mănăstirii Voroneț, stavrofora Irina Pântescu, împlinește astăzi 80 de ani. Pe 28 septembrie 1932, în satul Goruni, comuna Tomești, județul Iași, se năștea penultimul din cei nouă copii ai lui Gheorghe și Ana Pântescu, care a primit la botez numele Margareta. Irina este numele de călugărie.
După moartea tatălui, la 12 ani devine „responsabilă cu administrarea gospodăriei familiale” în tulburele vremuri ale războiului (unul din frați a căzut eroic la cotul Donului), găsindu-și puterea și alinarea în biserica Golia.
În perioada 1939-1945, urmează clasele I-IV în satul Goruni, cu învățătorul Niculae Gălățeanu, figură luminoasă care i-a descoperit aplecarea specială pentru învățătură și a insistat pentru trimiterea la școală a acestui „copil deosebit”.
Șefă de promoție la Seminarul Teologic Agapia
Urmează apoi Școala generală Filoara, clasele V-VII, în regim comasat (trei serii de examene), iar în perioada 1954 -1959, Seminarul Teologic Agapia. Primește distincție prin rezultate deosebite la învățătură, fiind aleasă șefă de promoție. În perioada 1961 – 1966, urmează Liceul „Dimitrie Cantemir” Iași, secția real, cursuri serale, susținând bacalaureatul în anul 1966, împreună cu elevii de la cursurile de zi (în total 50 de candidați). Unul din cei doar doi reușiți a fost maica Irina Pântescu.
În perioada 1967 – 1989 face cursuri de pregătire și perfecționare pentru gestionar-custode sală, supraveghetori și îngrijitori muzeu de la monumente istorice religioase, organizate anual de Direcția Monumentelor Istorice București, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași.
Sub semnul credinței și al harului
Cei care o cunosc spun despre măicuța stareță Irina Pântescu că este „un spirit întreprinzător, ce a transformat-o într-un autentic partener în lucrările de restaurare și reconstrucție a Mănăstiri Voroneț, cu capacitate de adaptare la medii multiculturale, obținută prin experiența de ghid și valorificată în cadrul întâlnirilor cu delegații din țară și străinătate, manager iscusit pentru averea mănăstirii, cu aptitudini deosebite de comunicare și consiliere, «mamă iubitoare» pentru întreaga obște, dar și pentru cei care, aflați în nevoie, îi cer sprijinul”.
Stavrofora Irina Pântescu cunoaște trei limbi de circulație internațională, franceză, engleză, germană, și este o gazdă bună pentru oricine trece pragul mănăstirii pe care o păstorește de atâția ani.
În trecut
Opțiunea pentru viața monahală, ca ucenică rasoforită, a avut loc în anul 1957. În perioada mai 1958 – mai 1960, maica Irina a cerut transfer la Mănăstirea Moldovița, cu motivația că vrea la „mănăstire cu viață de obște”, unde este numită economă. În urma Decretului 410/1959, maica Irina Pântescu a fost scoasă forțat din mănăstire, în perioada mai 1960 – septembrie 1972, și s-a retras la Biserica Golia, în așteptarea unor vremuri mai bune, lucrând ca îngrijitor, casier.
Făcând ascultări monahale, maica Irina s-a ocupat de ghidaj, a fost gestionar-custode sală casierie, a avut atribuții de aprovizionare și relații cu colaboratorii laici ai mănăstirii. În perioada septembrie 1972 – aprilie 1991, maica Irina a fost la Mănăstirea Moldovița, ca rasoforă (1972- 1980) și monahie, din 28 iulie 1980.
De 21 de ani, stareță la Voroneț
De 21 de ani, din aprilie 1991, „măicuța” Irina, cum o numesc maicile obștii de la Vorneț, este „stareță providențială pentru reînființarea Mănăstirii Voroneț, după 206 ani”.
După cum susține obștea Mănăstirii Voroneț, măicuța Irina este „un beneficiar avizat, implicat direct în desfășurarea, coordonarea și uneori chiar finanțarea lucrărilor de reconstrucție și restaurare a mănăstirii”, merite pentru care, pe 23 aprilie 1993, a primit gradul bisericesc superior de stavroforă – „purtător de cruce”.
21 de ani, sub oblăduirea Sfintei Treimi și a celor șapte taine bisericești
Stavrofora Irina Pântescu, stareța Mănăstirii Voroneț, una dintre primele trei viețuitoare ale mănăstirii, a spus că pentru Voroneț, ziua de 1 aprilie 2012, ziua în care s-au împlinit 21 de ani de la reînființarea vieții monahale, este număr care se poate divide doar prin trei, care înseamnă Sfânta Treime, și prin șapte, care reprezintă cele șapte mari taine bisericești.
„Sub oblăduirea lor am viețuit cei 21 de ani la Voroneț. După 206 ani de când călugării ieșeau pe poarta mănăstirii plângând, iar porțile se închideau în urma lor din cauza stăpânii străine, la 1 aprilie 1991, din nou porțile s-au deschis pentru trei călugărițe smerite care veneau, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și al Sfântului Daniil Sihastrul, să reînnoade ceea ce a fost rupt de o stăpânire străină”.
Stavrofora Irina Pântescu a mai completat că ar fi greu de făcut un bilanț al celor 21 de ani la Voroneț, „ani care s-au scurs peste noi, peste toți, care au însemnat mai mult sau mai puțin… Cert este că tot ceea ce s-a făcut la Voroneț în acești ani, nu eu am făcut, ci unul dintre ctitorii acestei mănăstiri, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, care ne-a ajutat și ne ajută să ducem mai departe ce am început, ceea ce ne-a învrednicit să continuăm la Voroneț”.
13 maici, care țin flacăra credinței aprinsă la Voroneț
Cu glasul blând, dar ferm, care transmite multă forță, multă demnitate, multă siguranță, multă iubire pentru lucrurile bine făcute, prin cuvinte care nu includ falsitate, lucruri lipsite de importanță, măicuța Irina Pântescu, stareța Mănăstirii Voroneț, a mai spus că cei 21 de ani sunt mult prea puțini în comparație cu veșnicia.
Nu trebuie uitat că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească credincioșilor, stavrofora Irina Pântescu (“prin grija și înțelepciunea căreia Mănăstirea Voroneț a intrat în ritmul obișnuit al vieții bisericești, recăpătându-și menirea de altădată”, după cum aprecia conf. univ. dr. Carmen Cornelia Balan, de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava) s-a referit și la demnitatea românilor, la faptul că obștea mănăstirii, care acum este formată din 13 maici, va ține flacăra credinței aprinsă, asemeni oamenilor demni care au fost înaintașii noștri.
Mereu aproape, la bine și la greu, alături de stavrofora Irina Pântescu, stareța mănăstirii, se află monahia Gabriela Platon, monahia Elena Simionovici, împreună cu întreaga obște de maici.
