Starea pe loc și mergerea înainte în creștinism

Există oameni care, nefiind în stare să înțeleagă cum se împacă în creștinism nemișcarea cu năzuința spre înainte la care toți creștinii sunt datori, cad într-o greșeală pierzătoare pentru ei și primejdioasă pentru ceilalți. În loc ca în năzuința lor spre înainte să se înnoiască pe sine după modelul creștin, ei vor să înnoiască creștinismul după poftele lor, nesupunându-se lui, ci adaptându-l pe el la felul lor de a fi. Rămânând aceiași, ei își închipuie că merg înainte, și pe cei¬lalți îi amăgesc să meargă la fel ca ei, prin mijlocirea a tot felul de schimbări în rânduielile creștinești și în legile Bise¬ricii lui Dumnezeu. Trebuie ca rânduiala pe care ne-o po¬runcește creștinismul să rămână neschimbată, ca și noi să ne apropiem de ea înnoindu-ne și schimbându-ne în noi înșine după modelul ei – iar ei nu vor să se schimbe pe sine, ci să schimbe creștinismul, stricând prin asta totul, subminând orice posibilitate de reală desăvârșire a noastră.
Propunându-ne modelul celei mai înalte desăvârșiri, creș¬tinismul dă și toate mijloacele necesare pentru atingerea acesteia. El este scara ce urcă la cer, cale ce duce întru viață, doctorie care vindecă toate neputințele și nedesăvârșirile noastre. Această scară a fost deja proptită așa cum trebuie și pe mulți i-a suit la cer – nu trebuie să o refacem, ci să urcăm pe ea. Această cale a fost deja încercată; ea este simplă, de nădejde și poate fi văzută de către toți. Și atunci, de ce să ne irosim vremea și ostenelile ca să croim o cale nouă ori ca să o refacem după capul nostru pe cea deja croită? Croind o cale nouă, putem, ca miopi ce suntem, s-o îndreptăm și spre pierzare, iar refăcând-o putem doar s-o stricăm și s-o um¬plem de gropi. Trebuie să mergem pe calea ce ne-a fost arătată, nu să strigăm fără nici un rost: „N-o fi mai bine să tre¬cem pe aici, sau poate pe dincolo?”, ațintindu-ne degeaba ochii nu se știe unde sau alergând fără noimă încolo și încoace. Medicamentul creștinismului a dovedit și continuă să dovedească în fața întregii lumi că îi vindecă pe toți câți se folosesc de el fără filosofări deșarte; ar fi o greșeală de ne¬iertat încercarea de a exclude vreunul dintre ingredientele din care este alcătuit. Rețeta lui a fost făcută în cer și se pre¬pară din substanțe cerești. Încercând să o corecteze, pămân¬tenii iau asupra lor, încrezuți, o lucrare care le întrece cu desăvârșire puterile și este pierzătoare pentru ei. Nu trebuie să „îmbunătățim” medicamentul, ci să ne folosim de el ca să ne facem sănătoși prin puterea lui tămăduitoare. Așadar, pare limpede ce înseamnă în creștinism a sta pe loc și a mer¬ge înainte. Păstrați tot creștinismul așa cum este și așa cum se păstrează el în Biserica lui Hristos, și stați neclintiți în el, neîncercând nici să schimbați, nici să îndreptați ceva; desă¬vârșiți-vă neîncetat pe voi înșivă după modelul lui, străduindu-vă prin toate mijloacele să ajungeți la măsura pe care o arată el tuturor, vindecându-vă cu puterea lui cea vindecă¬toare, năzuind într-acolo unde îndrumă el și suind fără lenevire într-acolo unde înalță el.
Totodată trebuie să vă temeți însă de o altă abatere, nu mai puțin pierzătoare, de la dreptate. Unii greșesc în privința felului în care trebuie să stăm pe loc în creștinism, rămânând nemișcați în el. Rătăcindu-se, ei includ în sfera rân¬duielii de neschimbat a mântuirii noastre și ceea ce a intrat în viața de evlavie a creștinilor fie în urma necesităților tim¬purilor, fie prin greșeli neintenționate, fie prin abuz intențio¬nat, care nu a fost băgat de seamă și nu a fost înlăturat la vremea respectivă. Acești oameni seamănă cu cei care, aflându-se în afara drumului drept și adevărat, s-au încurcat în ierburi lipicioase și se învârt pe loc, crezând că fac un lu¬cru însemnat pentru sine și pentru ceilalți, și socotind pova¬ra lanțurilor nefolositoare și a neplăcerilor legate de acestea drept nevoințe ale credinței și evlaviei, prețioase în ochii lui Dumnezeu. Acești oameni au doar înfățișarea cucerniciei, însă puterea ei o leapădă; aceștia sunt izvoare fără de apă, nori purtați de vifor (2 Pt. 2, 17), chiar dacă de departe par a purta roua binefăcătoare. Tăindu-și singuri calea, chinuindu-se singuri cu foametea și cu setea, născocind hrana care nu satură și băutura care nu potolește setea (deși se ascunde sub chipul adevăratei Case a înțelepciunii, în care a fost gă¬tit ospăț îmbelșugat, care îmbie cu adevărata mâncare și cu adevărata băutură), ei se lipsesc astfel de puterile cu adevărat făcătoare de viață și de sevele cu adevărat hrănitoare: stau și se ofilesc. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)