STAREA DE COTNARI

Nici când s-a semnat pacea de la Kuciuk-Kaiargi, nici la nunta prințului
Charles, nici la lansarea navetei Columbia, nu cred să fi fost atâta puhoi
de faetoane, caravele și limuzine cât a potopit, acum trei zile, pașnicul târg Cotnari. Adunați ciotcă, polițiștii de la Rutieră (abia mă amendaseră pentru ne-portul centurii) erau, sâmbătă, numai lapte și miere: „Vă rugăm să fiți amabil și să acceptați să parcați doi metri mai jos. Respectuoase mulțumiri”. Din ultra elegantele mașini cu număr dă București, dar și din toate cotloanele spațiului mioritic, au început să debarce VIP-uri pe care nu izbutește să-i adune împreună nici 1 Decembrie la Alba Iulia: prefecți, primari, prezidentul Academiei Române cu tot staful academicesc, senatori și deputați de toate culorile curcubeului, stareți, scriitori, profesori universitari, oameni de radio și TV, șefi și șefuleți reprezentând întreaga gamă a îndeletnicirilor și responsabilităților omenești – mă rog, tot ce-i moțat în țara asta (mai puțin Băsescu și Becali) și-a dat întâlnire la Cotnari. Nu, nu s-a semnat atunci și acolo tratatul unirii cu Basarabia, nici n-a cântat Shakira. Mult mai simplu: s-a lansat o carte! Călinescu spunea că orice nouă apariție editorială s-ar cuveni marcată sărbătorește, prin arborarea drapelului național. Mă rog, pe vremea tinereții lui, ivirea unei cărți era eveniment destul de rar, nu ca acum, când fiece zi aduce pe tarabe stol de opuri – puține bune, multe proaste. Sâmbătă, la Cotnari, s-a lansat o carte… grea. Mai întâi, la propriu: cântărește un kil două sute. Apoi, în esență: „Podgoria Cotnari”, volum editat de Academia Română, se constituie într-un exemplu de tratare monografică exhaustivă, cum puține sunt în literatura științifică românească și, mă tem, încă mai puține vor avea șansa, în viitor, să ajungă la tipar, fiindcă o asemenea întreprindere presupune costuri enorme și răgaz îndelung necesar cercetării, elaborării și punerii în pagină. Nu știm cum s-au împărțit cheltuielile editării, dar, se pare, Societatea Comercială „Cotnari” își are, firesc, parte consistentă. De unde se vede că-i merge bine: nu voiau ei, mai an, să cumpere sabia lui Ștefan cel Mare de la Topkapî? N-au izbutit cu spada, au editat monografia (și sprijinul Academiei trebuie subliniat);
ca să nu mai vorbim despre capacitatea de a invita (și omeni) vreo 300 de VIP-uri în jurul unei cărți. Într-adevăr, carte de excepție! Coordonatorul, acad. V.D. Cotea, a dirijat o cercetare de rară amploare, care a acoperit, cu deplină rigoare științifică și solid aport personal tot ce putea interesa tema: evoluția așezărilor (mici monografii model!), istoria proprietăților (pentru întâia oară se face vorbire deschisă și sunt publicate imagini referitoare la cei care au desțelenit, îngrijit și dus la performanță via moldavă a Cotnarilor), geografia podgoriei, inclusiv aspectele economico-sociale și cele vini-viticole, pentru ca, în final, profesorul Cotea să ne uimească pur și simplu cu secțiunea „Rezonanțe istorice și culturale”, unde orânduiește contribuții la temă traversând secole, de la Cantemir la Mihai Ursachi. Inegale, desigur, (nici nu era cu putință altfel) dar, în ansamblu, grăitoare pentru relația istoricește stabilită între spiritul cărturarilor și duhul Cotnarilor. Privit astfel, vinul de Cotnari devine aproape o… instituție: prin prestigiul adunat de-a lungul veacurilor, prin grațioasa includere între catalizatorii actului artistic și, de ce nu, prin așezarea lui între temeiurile românești de necontestat. Multe s-au clădit și dărâmat în blândul spațiu mioritic, multă fală a fost și a apus – Cotnarul s-a menținut neclintit pe soclul prețuirii respectuoase și unanime. La câte se prefac și se falsifică azi, începând cu ideile și terminând cu faptele, parc-ar fi amarnic de trist să rămânem vreodată și făr-de Cotnarul cel adevărat. Monografia lui Cotea induce încredere în destinul viței și licorii de Cotnari. Așa cum alții au fost și nu mai simt, așa și noi, suntem și nu vom mai fi. Cotnariul a fost, este și va rămâne.