Vernisajul expoziției de grafică a artistei plastice Angela Pitariu-Bolnavu, care a avut loc zilele trecute la Galeria de Artă „Ion Irimescu” din municipiul Suceava, manifestare care, așa cum a remarcat la deschidere colegul de breaslă, graficianul Mihai Pînzaru PIM, constituie „prima ofrandă cu care se deschide sezonul expozițional al acestei toamne”, a depășit cadrul unui eveniment de provincie, care a reunit, la ceas de seară, high-life-ul cultural al Sucevei. L-a depășit pentru că, așa cum a spus criticul de artă ieșean Valentin Ciucă, o prezență constantă și un comentator avizat al evenimentelor plastice sucevene, a reușit, printr-un gest artistic care nu are cu nimic de-a face cu „bruscările existenței cotidiene” (un gest împlinit printr-un dozaj inefabil de „sensibilitate, vibrație personală și delicatețe”), și prin provocatoarea sintagmă a genericului „Starea de a fi”, să developeze „starea de grație” a unei artiste, care găsește o convingătoare și fascinantă cale de dialog cu Universul.
Expoziția, pe care Valentin Ciucă a apreciat-o ca reprezentând un gest cultural major, prin care artista, „o profesionistă care-și respectă statutul de creator”, a lansat „o invitație la regândirea propriei noastre dimensiuni ființiale”, ne introduce (prin ordonarea extrem de atentă și bine gândită a lucrărilor, care aliniază „portrete de copaci”) într-un „univers interior”, la prima vedere liniștitor, dar care oferă suficiente elemente capabile de a-i permite privitorului, navigator solitar pe diferite „paliere de semnificație și de emoție”, să decripteze corect „seismele interioare” ale unei artiste care nu se lasă pradă unor clișee și se sustrage unei mentalități tranzacționale. O expoziție în care motivul esențial este copacul, care prin frumusețea semeață a verticalei, prin „silueta ascensională”, sugerează (sau deschide chiar) o cale comunicațională cu Absolutul. Un lucru greu de expus în cuvinte pentru că orice încercare de traducere a limbajului plastic înseamnă, așa cum spunea Cervantes, „a tălmăci pe o altă limbă”, ceea ce „e ca și cum ai privi dosul unei tapiserii flamande: chiar dacă se pot distinge, siluetele sunt năpădite de ațe care îți tulbură vederea și își pierd claritatea luminoasă pe care o au atunci când le privești din față”. O expoziție pe care, așa cum a subliniat Valentin Ciucă, dacă ar fi să o circumscrie unui poem, ar putea avea titlul „Terapeutica surâsului”, pentru că reveriile plastice ale Angelei Pitariu-Bolnavu, care îi devoalează vârsta sufletului, au încărcătura vitală a acestei stări de iluminare exterioară.
Angela, așa cum remarca exegetul ieșean, „pictează copacii, dar visează pădurea”, iar lucrările sale, care se întrupează dintr-o stringentă nevoie de construcție a ființei culturale, chiar dacă au ca dominantă această „amprentă forestieră”, de fapt o întoarcere către metafora naturii, ne introduc în spațiul intimității sale lăuntrice. „Portretele de copaci”, de care pomenea Valentin Ciucă, nu sunt altceva decât fațete ale „portretului interior” al artistei.
