Stand-up… tragedy!

Printre neologismele adoptate (fără să fi fost și adaptate, că nici nu era cum, și de fapt nici nu e nevoie) din limba engleză în ultima perioadă de timp se află și „stand-up comedy”, acel gen de artă dramatică în care actorii se adresează de pe o scenă (care poate fi amplasată oriunde, inclusiv în teatrele clasice, dar și în baruri, în grădini, la colțul străzii etc.) și la care publicul este cumva cooptat în spectacol, adesea fiind rugat să dea replici inedite actorilor prezenți acolo. E o formă de umor oarecum de fusion, putând include și muzică, jonglerii, coloană sonoră cu efecte, iluzionism, mă rog, fel de fel de chestii care stârnesc zâmbetul celor prezenți la spectacol. Există actori specializați în acest gen, care de regulă stârnesc nu doar zâmbete, ci hohote enorme, uneori de nestăvilit minute bune. Bun, dar care-i legătura cu această rubrică?, s-ar putea întreba unii dintre dumneavoastră. Cum, care? Păi sunt ani de zile de când am căpătat și eu o fixație (mă rog, ele sunt mai multe, dar de una e vorba în acest caz!), anume că toți neisprăviții care populează fotbalul românesc sunt nu patroni, președinți de Federație și Ligă, antrenori, arbitri și, evident, fotbaliști. Nimic din toate astea. Ei sunt, absolut fără excepție, actori de stand-up comedy. Mai ales dacă avem în vedere că în traducere asta ar însemna „comedie de-a-npicioarelea”, ceea ce o înrudește cu fotbalul, care tot așa se joacă (în principiu, fiindcă pot să vă dau și nume de jucători români care se tăvălesc cât e meciul de lung, cerșind câte ceva, deci ei sunt cam „de-a-nfundulea”!). Ultimele două recitaluri de stand-up comedy au avut loc alaltăieri, în Conference League, unde niște comici de la Cluj, conduși de clovnul Petrescu, ne-au făcut să ne tăvălim de râs, în timp ce la București o turmă de alți comici îți stârneau parcă mai degrabă mila decât râsul. De aia mă și gândesc că poate am asistat la nașterea unui gen nou: stand-up tragedy!