Stalin cel… fermecător!

Zeci, dacă nu chiar sute de cărți au fost consacrate deslușirii fenomenului social-uman ce poartă în istorie numele damnat „Stalin”.
Și tot în categoria marilor enigme rămâne a fi încadrat, în pofida deschiderii (mai) tuturor arhivelor și a liberalizării accesului la documentele păstrate, până la Gorbaciov, sub zodia mută a secretului de stat. Cărțile lui Bajanov, Volkogonov, Deutsch, Berejkov, Djilas, Souvarin, Takker, Medvedev, Kolesnik, Râbin, Slasser (despre unele am scris în această rubrică) se întemeiază fie pe amintiri personale, fie pe un anume fond documentar.
Puține sunt cele care au putut să utilizeze mai multe asemenea tezaure arhivistice și, în special, fondurile deschise recent cercetării. A avut privilegiul s-o facă Eduard Radzinsky. Cartea lui, intitulată simplu „Stalin” (Ed. „Aquilla”, f.a.), nu numai că sintetizează informațiile vehiculate până acum de ceilalți autori, dar lărgește mult și consolidează temeiul documentar prin valorificarea fondurilor deschise relativ de curând: Arhiva personală a lui I.V. Stalin, Arhiva Centrală a PCUS și Arhiva Centrală de Stat a Revoluției din Octombrie.
Între spoturile care aruncă belșug de lumină asupra tuturor trăirilor și acțiunilor „tătucului popoarelor”, unul singur rămâne, pudic, stins: cel ce s-ar fi cuvenit să-i reveleze viața sentimental-erotică, cu destule implicații directe în sfera politicului. Radzinsky se ferește să coboare până la investigații de alcov, probabil, din convingerea că dramatismului jocului de-a moartea în care se zbătea o întreagă Rusie martirizată lasă în planul secund al interesului orice altceva.
Găsim astfel de informații (unele, de-a dreptul de necrezut) în „Confesiunile” Verei Davâdova, de unde putem recolta și mini-portrete ale vârfurilor intelectualității de creație artistică. Deloc măgulitoare: Șolohov, cârcotaș, meschin, înfumurat, ridicol, Gorki, ostenit și dornic de evadare, Ehrenburg, panglicar găunos, Meyerhold, oropsit, timorat, marginalizat, Pasternak, surprinzător de umil în fața lui Stalin, Bulgakov de asemenea, Eisenstein, disciplinat, supus ș.a.m.d. N-avem căderea să-i judecăm prea aspru, câtă vreme trăiau sub continuă teroare și orice schimă de protest se lăsa cu expedierea în „Siberii de gheață”. Însă cartea lui Radzinsky vine cu dezvăluiri în plus, de astă dată referirile privind vârfuri ale intelectualității europene, incredibil de ușor înșelate pe propaganda stalinistă și de Iosif Visarionovici în persoană. La Moscova, Henri Barbusse declară public: „e bine că soarta dvs. se află în mâinile acestui om” (Stalin, evident). Solicitați să intervină în favoarea lui Troțki, Bernard Shaw și Romain Rolland refuză. La aceeași rugăminte, Theodor Dreiser răspunde cinic: „victoria Rusiei e mai importantă decât orice”. Feuchtwanger, invitat la Moscova, și-a modificat ascultător articolele în sensul celor cerute de gazde și, asistând la procesele lui Zinoviev și Kamenev, scrie, negru pe alb: „văzându-i și ascultându-i, toate îndoielile mele au dispărut precum sarea în apă”. La fel au scris Herbert Wells, Bernard Shaw, Emil Ludwig, și ei invitați să asiste la mascaradele judiciare în care n-a fost prezentată nici o probă în afara… „recunoașterii” inculpaților, torturați la Lubianka.
La înmormântarea lui Gorki (otrăvit din ordinul lui Stalin) a cuvântat André Gide: „Uniunea Sovietică a aprins, pe noul cer, noi stele!” (Mai târziu – și chiar va fi prea târziu – avea să-și modifice radical opiniile.) Cu același prilej, în aceeași termeni, va vorbi Aragon. Șeful Clubului Scriitorilor Europeni, englezul H. Wells, a declarat că „toți capitaliștii ar trebui să învețe de la URSS!” (și el, mai târziu, avea să-și renege propriile cuvinte). Iată cum îl vede Bernard Shaw pe Stalin: „un om cu inimă curată, un om drept și cinstit”. Iar URSS este, desigur, „statul viitorului”.
Fie că adăugăm și numele creatorilor români de marcă încadrați în corul osanalelor, fie că nu, întrebarea rămâne aceeași: ce-i mâna pe ei în luptă? Cum de i-a vrăjit Stalin? Vom încerca să răspundem într-o tabletă viitoare.