Stai! Te văd!

Zilele trecute, Amnesty International a lansat, în chenar negru, un apel publicitar întins pe o pagină întreagă din „Le Monde” (nr. 212992), îndemând deputații să voteze împotriva unei legi care „amenință drepturi fundamentale: respectul vieții private și libertățile de exprimare a milioane de cetățeni”. Legea ar urma să permită, în numele luptei împotriva terorismului, autorizarea unei largi supravegheri electronice „de masă”. În fapt, susțin cei de la Amnesty, actul normativ ar sluji spionajului economic și diplomatic, ar săpa la rădăcina profesiei de ziarist, ar dăuna apărării drepturilor omului și ar jugula mișcările sociale contestatare. De-ar fi trăit experiența românilor, cărora jumătate de veac li s-au urmărit în voia cea bună convorbirile telefonice și, în general, discuțiile private, opinia publică din hexagon ar fi fost, probabil, mai puțin scandalizată; la noi, interceptările păreau a fi un „drept al stăpânirii”, incontestabil, chiar… firesc.
Cine parcurge cu atenție sumedenia de cărți în care-s publicate acte de acuzare din procesele politice dejist-ceaușiste observă că mai nicăieri nu se invocă, în rechizitoriu, dovada furnizată de (acum astfel numitele) „stenograme”. Nu fiindcă n-ar fi existat, ci pentru că interceptările n-aveau barem formal cuvenita aprobare judecătorească. Cine și de ce s-o ceară? Scrumierele Philipps și telefoanele supravegheate rămâneau hotărâtoare pentru „politica de cadre”, pentru testarea loialității, pentru demararea anchetelor de poliție politică și, rare ori, juca oarece rol în cauzele penale. Telefonomania contemporanilor noștri, care conversează și de pe scaunul closetului, aduce în scenă și alți actanți, fiindcă nu numai „organele” sunt azi capabile să intercepteze, ci și „curioși” din zona businessului, a cercetării științifice, a armatei, a diplomației, ba chiar și a sportului – ca să nu mai vorbim despre traficul de droguri, teroriști și terorism.
Totuși, supravegherea „în masă” nu pare a-i afecta pe români („Iaca, na! Boii de la bicicletă!”). După istovirea tsunamiului DNA, cantitatea de informație obținută prin interceptări se va diminua – nu numaidecât ca urmare a „potolirii” infractorilor, cât a adoptării mijloacelor de protecție și sofisticării preventive a comunicării de orice tip.
Pe alte meridiane, alarma s-a dat demult. În Congresul american s-a cerut și s-a obținut stoparea programului TIA („Total information awareness”) imaginat de contraamiralul Pointdexter. Se pare, însă, că-i doar o trecere în spatele cortinei, TIA continuând să funcționeze fragmentat, sub supravegherea Agenției Naționale de Securitate. Mai ales după 11 septembrie, vocile contestatare s-au mai potolit. Va trebui, oare, să considerăm supravegherea electronică totală un rău necesar? Ziaristul american Shane Harris a studiat chestiunea la fața locului, în micul stat Singapore, al cărui guvern a pus în aplicare programul RHAS „de evaluare a riscului și de scanare a orizontului”. Ca și TIA, RHAS culege „toate tipurile de date electronice – e-mailuri, apeluri telefonice, căutări pe internet, rezervări de bilete de avion, rezervări la hoteluri, tranzacții cu cardul de credit, buletine medicale – și apoi, pe baza unor scenarii predeterminate”, caută și interpretează semnăturile electronice pe care posibilii teroriști le-au lăsat în spațiul de date. Altfel spus, caută acul în carul cu fân! Nu știu cât au izbutit americanii, dar singaporezii consideră că l-au găsit, fie și prea târziu. De pildă: mica insulă a avut de înfruntat teribilul flagel STARS; în 2003, virusul a devastat țara. Maladia a răspândit-o o singură pacientă; dacă RHAS ar fi funcționat atunci, datele culese permiteau identificarea punctului de plecare al celor 283 de infectări. E-o victorie a-posteriori, care, însă, demonstrează că utilizarea sistemului poate fi net profitabilă. „Oficialii care derulează astăzi RHAS păstrează tăcerea în privința a ceea ce monitorizează, deși afirmă că o porțiune semnificativă a articolelor din baza de date provine din informații disponibile public, inclusiv știri din mass-media, postări pe bloguri, actualizări pe Facebook și mesaje de pe Twitter”. Cetățenii statului Singapore știu că le este urmărită cea mai mică mișcare, dar acceptă, înainte de orice din aversiunea lor față de risc și de eventualitatea pierderii celor 50 de ani de creștere economică fără precedent.
Noi ne-am împăcat demult cu gândul pierderii celor 50 de ani pur și simplu neantizați. Ce vor face francezii? Vor accepta monitorizarea fără limite? Greu de crezut. Americanii tac și fac. Românii, deocamdată, nu-și prea pun problema…