Ștafeta

Citesc cu vinovată întârziere cartea de amintiri a regizorului și profesorului Geo Saizescu apărută cu titlul „Astă seară dansăm cu… Bachus”. S-ar cuveni încadrată în literatura pur memorialistică, dar construcția cărții vădește mai degrabă post-procesarea bazată pe însemnări jurnaliere de altădată, ceea ce permite comentarea și amendarea zbuciumatului „a fost odată” de la înălțimea maturității lucide, exigente și prea puțin iertătoare. Autor al unor creații cinematografice memorabile, Saizescu ne invită să descifrăm „sine ira et studio” lumea filmului românesc, populată de personaje pitorești, surprinse în ipostaze prea puțin sau chiar deloc cunoscute publicului larg, dispus să-și imagineze eventuale similitudini caracterologice între eroul de pe ecran și actorul ce-l întruchipează. Nici vorbă – oamenii sunt oameni, grădina lui Dumnezeu este necuprinsă și, în consecință, fardul așternut cu dărnicie la machiaj merită răzuit barem pentru a se desluși cât de cât realitatea netrucată a platoului de filmare. Cultivând comedia și satira, autorul mizează pe comicul caracterologic și de situație, pozând el însuși, la derută, într-un dur justițiar, deși lectura atentă a cărții atestă mai degrabă viziunea unui sentimental ce operează cu sensibilitate și finețe într-un univers de un pitoresc cu totul și cu totul aparte.
O constatare ce ține de evidență: Saizescu „are condei”. Concepută compozit, cartea înmănunchează mici proze, în care se exercită cu bune rezultate miniaturistica portretului revelator, extrase din cronicile apărute pretutindeni, însemnări de călătorie epurate de banalitatea viziunii superficial-turistice, devoalări ale avatarurilor fiecărei pelicule intrate cu chiu cu vai în producție (cunosc din proprie experiență golgota aprobărilor!), consemnări ale unor situații pline de haz (doar autorul conduce, azi, revista umoristică „Harababura”, care apare… când iese de sub tipar), toate petrecându-se între 1968 și 1980, perioadă în care cinematografia noastră a dat destule rateuri, dar și creații remarcabile, născute chiar din dificila navigare împotriva curentului.
Înzestrat cu nerv satiric și cu eficient detector al hazului în stare gemă, Saizescu caută înainte de orice încărcătura de comic a fiecărei situații, propunându-și să privească în urmă nu cu mânie, ci cu înțelegere dusă până la frustă auto-ironie (un etern chefliu confrate îi reproșa, după succesul cu regizarea „Ciutei” la TVR, că toate gardurile-s atât de pline cu afișe și poze de-ale lui Geo, încât… nici n-are unde să mai urineze!).
Cum am avut prieteni comuni (Titus Popovici, Elena Deleanu ș.a.) și mai avem (Andrei Blaier ș.m.a.), paginile ce le sunt consacrate vin în continuarea celor de acum știute; surprind, însă, informațiile inedite referitoare la alte personaje cândva de prim plan.
Iată-l pe stahanovistul Dan Deșliu în postura de redactor-șef la Cinematografie: „venea dimineața la birou, lăsa geanta pe seama secretarei, instruită să spună cui l-o căuta că a fost chemat… sus, apoi își trimitea șoferul să ridice obiectul la sfârșitul orelor de lucru.”
Ori dialogul cu Cristea Avram, stabilit în Italia după aventura cu Marina Vlady: nu i-a cerut altceva decât să-i aducă din România… leuștean pentru „supa di verdura”.
În alte ipostaze comentate cu haz sănătos îl vedem pe autorul filmului „Păcală” membru al juriului pentru „Miss România” (1969), ori stând la coadă pentru a vizita Expoziția internațională porno de la Stockholm. Prilej cu care constată că majoritatea vizitatorilor proveneau din țările lagărului socialist…
Saizescu caracterizează succint, exact și amar, condiția artiștilor din teatrele de provincie: ”o goană după trenuri, după autobuze, după mâncare, după lefuri, după roluri și după… glorie provincială”. O artistă, despre o colegă mai vârstnică: „degeaba dă cu cornu-n tineret, ar trebui să-și dea seama că-i rublă ștearsă.” Și tot așa înainte, replici neașteptate și pasaje revelatorii despre lumea ce popula teatrul și cinematografia autohtonă, caligrafiate subțire, cu haz, adesea cu haz de necaz.
Cartea unui artist împlinit, care scrie despre sine: „Am făcut filme. M-am bucurat. Am iubit. Am urât. Am suferit. M-am încântat făcând studii în cinema și călătorii culturale în lumea largă, devenind… și dascăl.”
Spre cinstea lui Saizescu, palmaresurile festivalurilor naționale de film sunt pline de nume ale foștilor ori actualilor săi studenți.