Până acum, marea surpriză este pentru mine echipa Italiei. Deși sunt prin tradiție un suporter al echipelor italiene, recunosc că nu mă așteptam să arate așa de bine, deși îl știam pe Prandelli de mare meseriaș, pe lângă asta fiind capabil să-i facã să se înhame la treabă și pe un Balotelli sau Cassano, așa cum făcuse și cu Mutu la Fiorentina. Numai că m-au păcălit amicalele recente, când squadra azzurra era de neprivit. Cel puțin acel 0-3 cu Rusia părea cã își pune pecetea asupra soartei italienilor la acest turneu final, de unde se pusese la un moment dat chiar problema retragerii!
Nu cred în coincidențele sau superstițiile astea cu legătura dintre pariurile la negru și performanțele Italiei la turneele finale. Ar însemna să bagatelizãm munca lui Prandelli. Am văzut o echipă ca un mugure pe cale să înfloreascã, iertată fie-mi comparația pseudoliricã. Și asta chiar în fața Spaniei, campioana mondialã și europeanã în exercițiu! Sigur, Balotelli e sinonim cu gafele, dar a ieșit în evidență cu una fotbalisticã, nu disciplinarã. Cred că Prandelli i-a interzis să deschidã gura în fața arbitrului! L-am văzut cum înghite în sec la unele decizii discutabile și nu emite nici un sunet. De asemenea, nu s-a remarcat prin vreo intrare de cartonaș, rămâne de văzut cât l-o ține.
Teoria spune că o echipă de succes are coloană vertebrală, cu doi-trei jucători de clasă în fiecare compartiment. Paradoxal, Italia îl are în apărare pe Buffon și nici un alt mare nume ca fundaș. Tocmai ei, care au inventat catenaccio! E drept, e interesantã această reprofilare a lui De Rossi, dar oare va putea el să lege mai multe meciuri la același nivel? La centrocampo concertează Pirlo, restul cărându-i conștiincios pianul. Atacul stă ceva mai bine, cu un redivivus Cassano și un Di Natale care ar fi însemnat altceva în fotbalul mare dacă se transfera la o echipă cu nume. Iar peste toți, desigur, Cesare Prandelli!
