O mică și foarte târzie „bombă” literară, cu posibil răsunet totuși: un prieten care toată viața a răs-cercetat cu folos vechi documente afirmă că are suficiente temeiuri pentru a demonstra că prea cunoscutul catren proletcultist „Trece-o zi, mai trece înc-o zi / Se ascute lupta între clase / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai dușmănoase” nu-i aparține lui A.E. Baconsky, cum aproape s-a împământenit, ci, de fapt, este un inspirat catren satiric izvodit de Nicolae Labiș, la vreme aceea student al „Școlii de literatură” conduse de Novicov. Mie unul mi se pare deplin credibil! N-am căderea să furnizez amănunte, revelația urmează s-o facă publică și s-o argumenteze documentat cercetătorul care a identificat-o. Ea nu afectează nicicum esența faimosului Catastif clujean din anii ’50 despre care am scris pe îndelete acum câțiva ani tot într-o tabletă din Monitorul de Suceava, dar repară cumva reputația nedrept ciobită a lui A.E. Baconsky. Și, de ce nu, adaugă încă un temei de stimă operei poetului de la Mălini. Niciodată nu-i prea târziu!
*
Cu multe decenii în urmă, la IATC Bucureşti („Institutul de artă teatrală și cinematografică”) a fost susţinută o lucrare de licenţă cu titlul „Dinamica tensiunii” – în dramaturgia cui credeți? A subsemnatului. Autorul ei, care avea să ajungă un apreciat om de teatru și director al unei importante scene bucureștene, a solicitat şi opinia părţii… analizate.
Mi-a trimis, așadar, teza. După citirea căreia mi-am dat seama ce important autor sunt şi cu ce vinovată auto-ignorare mi-am tratat propriile scrieri. Felurite grafice şi diagrame cu săgeţi colorate desemnau edificarea gradată a tensiunii dramatice. Formule etajate exprimau matematic decalajul dintre stări, iar geometria era pusă să explice, prin jocul unghiurilor funcţie de volutele acţiunii, mecanismul formării accentelor dramatice în plenitudinea momentelor-cheie. Astfel necropsiate, piesele parcă-și pierdeau hazul!
I-am spus franc autorului că habar n-am să fi știut vreodată de această ştiinţă (?) a gradării tensiunii cu raportorul şi, dacă s-a nimerit să iasă bine a fost o chestie pur intuitivă, zic eu neştiinţifică şi, la urma urmei, chiar nedemonstrabilă. Vivisecţia propusă de teză voia să demonstreze cromatografic că, de pildă, verdele se compune din atâta galben şi atâta albastru, plus ceva străfulgerări de roz și-o geană de gri mașcat.. Bun, şi ce? Când spun, văd și chiar simt „frunza verde”, are rost să cuget la detalierea procentuală a contribuţiei fiecărei nuanţe a spectrului? Păi, cum altfel, se face în numele științei, care le vrea pe toate aliniate în rastel, cu toți bumbii închiși regulamentar la veston și cu morfologia fenomenului ecografiată și sumarizată în detaliu pe-o margine a plastronului. Criticul desfoaie până la rădăcină truda condeierului, geaba se încearcă învăluirea în abur de legendă, mister, alchimie.
Lucian Blaga: „Ce se preschimbă în poezie? / Numai arzătoarea nimicire / prin ceea ce cauți într-adins / Numai plecarea și-ntoarcerea. / Numai drumul cocoarelor. / Numai frunza ce cade / Și oboseala popoarelor.” Lăsați-le să tremure-n ramă, nu le înghesuiți în rigoarea incoloră și inodoră a computerului!
*
Și fiindcă am amintit de poezie: prin 1970 s-a desfășurat la Atena o conferință internațională dedicată literaturii țărilor mici, rolului și locului ce-l pot avea în literatura veacului (XX pe atunci). Nu numai noi, cei aflați la rând pentru rostirea alocuțiunii, dar și publicul care literalmente cotropise toate ungherele sălii, așteptam cu enorm interes punctul maxim al conferinței: cozeria lui Eugen Ionescu (Ionescò în Program și pe afiș).
Iată-l, în fine, pe „nemuritor”: academicianul a venit până în pragul sălii, unde s-a oprit, anunțând că refuză să intre într-o incintă în care se află și reprezentanți ai comunismului internațional (nu doar formal, chiar și erau, ceea ce, de altfel, Ionescu știuse din clipa în care acceptase să participe). Cozeria a mutat-o la Institutul Francez, unde, cum-necum, am putut ajunge (în amănunt, am consemnat cândva esențialul în Monitorul, inclusiv conținutul alocuțiunii, de reală și profundă tristețe, ce l-am scris ghemuit pe spatele unor cărți de vizită, că telefoane mobile încă nu erau, și hârtie, de unde?). Refuzul coafat politic al lui Ionescu de a intra în incinta Conferinței făcuse parte dintre micile lui trăsnăi de efect devenite obișnuite și tratate cu haz. Cum este, iată, și textul ce urmează; nu se cuvine numaidecât luat în serios – cel mult, ar putea fi amintită, în trecere, zicerea strămoșească „nu iese fum fără foc”.
Iată cuvintele lui Eugen Ionescu:
„Oamenii serioși nu fac poezii. Și nici nu le citesc. Oamenii serioși – adică, oamenii cu scaun la cap. Poezia fusese poate, ancestral, cunoaștere, incantație sau formulă magică. Acum, nu mai poate fi decât un joc cu reguli dificile sau nu, în orice caz, un joc suspect și, dacă-l iei în serios, periculos. Un poet este un domn cu situație, care, din când în când, scornește, după o disciplină ce face mai amuzant jocul – imagini, potriviri și calambururi. Și care – caracteristică esențială – se preface; zice că i se pare că luceafărul e un june iubitor, că luna este o garoafă, un ac de gămălie sau o masă de noapte; că Dumnezeu bate în geam, în părete sau pe sub pământ ș.a.m.d. Numai că, normal, minte. Uneori, nu simulează. Dar asta, din fericire, e rar: atunci intervine psihiatrul.
Pe urmă, domnul își vede de treabă.
Dar vin alții, mai calmi, cu aparență de respectabilitate – unii sunt profesori – care iau acele inofensive calambururi în răspăr; fac din ele niște castele de cărți și le pretează o foarte înaltă și primejdioasă semnificație; aceștia se denumesc, profesional, critici. Ei organizează scrânteala.
Așa iau naștere teoriile despre artă, școlile literare, sau cancanurile de prin diferite capitale artistice.
Oamenii serioși nu se ocupă de ele și bine fac.”
Ce ar mai fi de spus? Ajunge Ionescu și-atât.
