Spre o cumpănită judecare…

…a celor ce le facem pentru că le facem și a celor pe care nu le facem pentru că nu le facem. Aceasta ar putea fi o soluție la criza contemporană care, paradoxal, se extinde și adâncește pe măsură ce o literatură bogată îi descrie simptomatologia. Asta pentru motivul simplu că noțiunea de criză trimite spre o asemenea asumare a unei realități mereu mai dificil de gestionat. La vremea sa, Fr. Bacon afirma că „știința este putere“, fapt confirmat cu excelență astăzi. Ar fi de folos să nu uităm că, deși absolut necesar, nu e suficient să fii putere, că mai e nevoie să știi ce, cum și mai ales în ce scop este folosită, spre a nu-și pierde rostuirea și rostul. Explozia informațională, cu neîndoielnicele realizări, a adus și riscul de a echivala informația și cunoașterea, iar aceasta cu înțelegerea. Cât de departe suntem de Socrate, care mărturisea cu modestie: „Știu că nu știu nimic și nici măcar asta nu știu“? Doamne, cât de mult trebuie să știi pentru a-ți da seama că totul e mai puțin ca „nimicul“? S-a comparat cunoașterea cu o sferă care se extinde deodată cu numărul punctelor de contact cu necunoscutul. Încă o observație: la începutul revoluției științifice și tehnologice dominau scenariile optimiste, dar, cu timpul, vedem că abundă cele apocaliptice, „consumate“ cu nesaț de cei dornici de senzații tari. Așa s-a făcut că relația cu realul a evoluat spre una de „dezvrăjire a lumii“, cum o caracteriza Max Weber, o ieșire a omului din religie, însoțită de credința că aproape totul e posibil și „totul este permis“. „Totul îmi este permis“, spunea și Sfântul Apostol Pavel, adăugând degrab: „dar nu toate îmi sunt de folos“, iar în altă parte „mă zidesc“. Nu permisivitatea totală, ci aceea ziditoare întru ființa purtătoare a chipului de neșters al Creatorului. Poate fi o demnitate mai mare pentru om decât să poarte acest chip al Iubirii ziditoare, jertfelnice și atotțiitoare?
Într-o cuminte asumare a vremurilor, căutând înțelepciunea în tradiția europeană, am putea lua aminte întru cumpănire lucrătoare cuvintele Apostolului neamurilor: „cunoașterea semețește, iubirea zidește“. Mai întâi, „cunoașterea semețește“ când trecem de acea horațiană „aurea mediocritas“, mijlocul care este, totodată, și culme, cum Aristotel definea virtutea. Cunoașterea dă încredere în noi, în puterea de a ne înfățișa ca o „cunună a creației“ și nespus de dragă lui Dumnezeu. Depășind acest hotar, cunoașterea poate deveni nocivă, glisând spre idolatrie cu efecte nocive imprevizibile. Cunoașterea științifică s-a extins și s-a divizat în atât de multe discipline, încât, parafrazându-l pe B. Russel, se spune că există tendința de a se cunoaște din ce în ce mai mult despre ce în ce mai puțin, iar, la limită, să se cunoască „totul despre nimic“, pentru ca, la capătul celălalt, filosoful să cunoască „nimic despre totul“. Expresia poate pare pitorească, însă surprinde un fenomen despre care se vorbește încă puțin – cel de segmentare a gândirii, însoțită de o alterare comportamentală. Frecvent, se aud expresii de felul: totul e chimie sau fizică… Fiecare are un adevăr al său în care crede din nevoia de siguranță a unității și unicității propriei personalități. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea găsesc soluții concrete și eficiente, deschid orizonturi de promisiuni fascinante. Dar, vorba poetului, „câte dintre ele le vor sparge vânturile, valurile“… Până atunci, competiția, care negreșit a dus la realizări răsunătoare, tinde spre o limită critică, degenerând în agresivitate, și așa se face că trăim într-o lume a urii pandemice, unde prea des repetatele cuvinte „I love you“ se rostogolesc sunând pe autostrăzile informaționale ca niște butoaie goale. În formalismul lor, adesea ironizat, cuvintele atrag atenția asupra unui adevăr vital – nevoia de iubire.
La vremea lui, se minuna David: „Minunată este știința Ta, Doamne. Este înaltă și nu o pot cuprinde… Îți mulțumesc că m-ai făcut o ființă atât de minunată“. Minunea o aflăm în iubirea purtătoare de statornică grijă a lui Dumnezeu după cuvintele Sfântului Ioan, Apostolul Iubirii, că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să aibă viață veșnică… Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea“. Cât de ziditoare este Iubirea lui Dumnezeu o aflăm și în Rugăciunea Mântuitorului pentru Sine și pentru cei care Îl vor urma din Evanghelia Sfântului Ioan. Rugăciunea merită o reflecție mai profundă pentru înțelegere și lucrare a celor care nu doresc doar să se numească creștini, ci să fie astfel. Rugăciunea e o tulburătoare și pilduitoare mărturisire a lui Hristos, care pe toate le-a făcut întru ascultare desăvârșită. Rugându-se a fi preaslăvit, Iisus spune Tatălui ceea ce, firește, știa, că a venit ca tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară, în afară de „fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura“. În aceeași Iubire de negrăit se roagă pentru toți cei care L-au urmat și îl vor urma: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și cei pe care Mi I-ai dat… Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-L voi face cunoscut ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei“.
Pe toate le-a înțeles în incandescența iubirii ziditoare medicul și mărturisitorul Vasile Voiculescu, ale cărui cuvinte le avem statornic în inimă: „Stau să mă mâne Domnul unde o vrea/ Cu biciul său de duh atât de drag; Și nici o muncă nu-mi mai este grea/ Când știu că brazda mântuirii trag“.
(Elena Moise, sursa: Ziarul Lumina)