În vechiul cimitir al bisericii armenești Sf. Simion, cimitir care și-a conservat monumentele funerare până la începutul anilor ’90, dar din care, ulterior, au început să dispară treptat, pentru a face loc de veșnică odihnă altor răposați, „invadatori” fără voia lor peste mormintele armenilor de odinioară, a rămas încă „în picioare”, printre alte câteva relicve din piatră betegite de vreme și de agresiunile răuvoitorilor, monumentul funerar al lui Gregor Prunkul (1772-1823) și al soției sale Hrepsima (1780-1839).
Până a deține moșii și sate…
Familia Prunkul (inițial Prunculian, care descinde tradițional din neamul Donovac, cu rol important în viața armenilor din Moldova), al cărei blazon nobiliar împodobește frontonul capelei din cimitirul familial aflat la câțiva zeci de metri distanță de cel al Bisericii Sf. Simion (capelă construită mult mai târziu, în anul 1902) a fost una din marile familii de latifundiari.
Până a deține însă moșii și sate și până a-și precede numele de particula „von”, Prunculenii, ca de altfel și alte familii armene trăitoare pe pământul Moldovei și mai apoi al Bucovinei habsburgice, au fost negustori și arendași.
La rang nobiliar
Gregor Prunkul a fost unul dintre cei care a gustat această schimbare de statut social, întrucât în anul nașterii sale (1772) familia din care făcea parte încă nu fusese ridicată la rang nobiliar.
Un Ariton Pruncul (cu numele încă nescris potrivit ortografiei germane cu „k”) semna la 1785, ca vechil (alături de alți membri ai Sfatului armenesc), un document al Comisiei imperiale de delimitare a proprietăților din Bucovina.
Abia după anul 1787, ca urmare a unei patente imperiale, mai multe familii armene (Antonovici, Bogdanovici, Capri, Petrovici, Romașcan…, între care și familia Pruncul) au fost înnobilate.
„Grigori Pruncul, staroste de armeni”
Dar despre Gregor Prunkul (care la 24 iunie 1768 este pomenit ca „Grigori Pruncul, staroste de armeni”) și numeroșii săi urmași am putut afla mai multe din…testamentul său, testament care s-a păstrat și pe care Teodor Balan l-a inclus în culegerea sa de „Documente Bucovinene”.
Testamentul, întocmit la Suceava (în 30 / 18 Ghenar, 1823, cu puțin timp înainte de deces) și întărit cu semnături armenești aparținând unor oameni cu stare, lăsa rânduială în familie dar făcea și donații creștinești („la fondul școalelor împărătești și la spitalul târgului Sucevii, spre ușurarea și hodina bolnavilor celor săraci”).
„Averea ce o las după săvârșirea vieții mele”
„De vreme ce eu – se consemnează în testament – mai gios iscălitul robul lui Dumnezău, aflându-mă bolnav și slab de atâta vreme și văzând precum că toate chipurile și rânduielile spre folosirea însănătoșirii trupului meu nu-mi folosesc, traiul și nașterea păcătoșilor din lume este știută, iar ceasul morții nimărui nu este știut, deci dară aflându-mă la slăbiciune și cu gândul spre moarte, spre depărtarea tuturor pricinilor ce s’ar putea naște după moartea mea între clironomii mei, pentru împărțeala averii mele mișcătoare și nemișcătoare, am socotit dară, totuși cu mintea întreagă, a face și a rândui pentru averea ce o las după săvârșirea vieții mele”.
Un monument năruit în uitare
Și rânduit-a Gregor Prunkul pentru toți urmașii săi (pentru că „ne-au blagoslovit milostivul Dumnezău cu șapte copii, adică patru fii și trii fiice, anume Ariton, Ilie, Hatuna, Lucas, Criste, Rozalia și Sofia”), dar având grijă să se scrie mai întâi următoarele:
„Dau sufletul meu, după săvârșirea vieții mele, în mâna Domnului Dumnezăului nostru, iar trupul pământului din care sunt făcut și poftesc ca trupul meu, după o anumită și legiuită pravilă de creștini, să se îngroape despre parte clironomilor mei cu cinste cuvioasă”.
Cu cinste s-a și îngropat și s-a ridicat monument de piatră (unde a poposit mai apoi și soția lui), monument năruit acum în uitare.
„Această voință a mea de pe urmă întocmai să se urmeze”
Și astfel își încheia Gregor Prunkul socotelile cu lumea cu rugămintea ca „spre împlinirea voii mele cele de pe urmă” să-i fie vrerea „apărată după pravilă de toate pretendersiile și împotriviturile ce s-ar putea naște după săvârșirea vieții” .
Iar pentru aceasta „spre mai mare întăritură – așa cum spune el – am iscălit această diată cu însuși iscălitura mea înaintea poftiților martori și poftesc pe cinstite diregătoriile și scaunele stăpânirii țării ca această voință a mea de pe urmă întocmai să se urmeze”.
Și alături de iscălitura soțului său și de acele semnături înflorate ale martorilor puse și Hrepsima „degetul pe sămnul crucii”, întrucât era neștiutoare de carte.
Ulița Pruncul
Familia de mari latifundiari Pruncul stăpânea, la un moment dat, satele Liteni, Străjeroaia, Brăiești, Tolova, Corlățel și Măzănăești.
Una din străzile centrale ale Suceavei (din Mahalaua Sf. Nicolae), vechea Uliță Crimca, pomenită de la 1673 (str. Nicolae Bălcescu de astăzi), pe care se afla impunătorul conac al familiei Pruncul (imobil în care, după naționalizare, a funcționat, o bună bucată de vreme, „Casa Pionierilor”, iar ulterior a devenit Restaurantul „Național”) se numea, încă din cea de-a doua jumătate a sec. al XIX -lea, Ulița Pruncul.
Doi primari ai Sucevei din familia Pruncul
În istoria Sucevei, doi membri ai familiei Pruncul au fost primari: Abraham von Prunkul, care s-a aflat în fruntea urbei între anii 1865-1870, și Michael von Prunkul, primar din anul 1884 până în 1886, edilul în vremea căruia s-a construit clădirea Tribunalului și a Curții de Apel.
Abraham von Prunkul a fost cel care a solicitat Direcției Căilor Ferate de la Viena construirea liniei ferate care să facă legătura între Ițcani și Suceava.
Linia cu o lungime de 7 km, inaugurată la data de 1 iulie 1898, a funcționat până în vara anului 1916, când, în fața ofensivei armatelor rusești, a fost demontată.
