Spovedania și omul zilelor noastre

Cochetând cu un simț superior al selecției în acest domeniu, unii, din categoria celor care nu se mulțumesc cu oricine și oricum în scaunul Mărturisirii, veșnicii căutători de spovade „tari”, aspre, după pravilă, spun că duhovnicii veritabili sunt din ce în ce mai greu de găsit, ba chiar au dispărut. Să le dăm, întru câtva, dreptate. Marii noștri călăuzitori de suflete, cum au fost părinții Cleopa, Olaru, Boca, Boghiu, Galeriu, Pârâian ș.a., au încheiat „lupta cea bună”, și-au „cântat cântecul”, lăsându-ne o moștenire spirituală incomensurabilă, o adevărată tradiție smerită a împreună-pășirii pe cărarea Cerului. Cred însă că, dincolo de criza, reală sau nu, a duhovnicilor iscusiți și înțelepți, problema de fond trimite către o insensibilitate fariseică a conștiinței noastre. Atunci când nu vom mai căuta senzaționalul și ineditul care, în definitiv, fie ratează dramatic esențialul vieții duhovnicești, fie ascund o insațiabilă și deloc sănătoasă tendință de autoflagelare morală, vom descoperi coordonatele duhovniciei autentice, aceea care îmbină smerenia omului profund conștient de nevoia salvării sale sufletești, a vindecării, cu responsabilitatea deplină, la fel de smerită, a păstorului care trebuie să caute și să ofere mijloacele potrivite acestei tămăduiri.
Suflul haric dătător de noi puteri morale
Plătind tribut cu pasiune statutului său favorit de homo economicus, omul de azi eludează, grăbit și adesea disprețuitor, dar de cele mai multe ori indiferent, Taina Spovedaniei. Deși e neliniștit, neîmplinit sufletește, rănit uneori, totuși o evită cu obstinație. Nu știe însă că ea îi poate aduce o bucurie și o liniște fără de margini.
Înțeleasă cum se cuvine, ca „Taină a vieții”, după cum o numesc Sfinții Părinți, Pocăința conține, în chimia ei tainică divino-umană, acea pace sufletească izvorândă din iertarea gingașă a lui Dumnezeu și, în egală măsură, suflul haric dătător de noi puteri morale. Este revărsare de dragoste dumnezeiască, terapie și hrană spirituală pentru om, toate în același timp. Din această perspectivă, este mai puțin importantă imaginea publică a duhovnicului, calitățile sau defectele lui, omenești de altfel și unele și altele.
Disponibilitatea de a ne încrede total în lucrarea lui Dumnezeu
Ceea ce contează este disponibilitatea noastră de a ne încrede total în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, de a avea smerenia iluminată a nevoii de doctor sufletesc. Cei mai mulți dintre oamenii care (încă) nu vin la spovedanie nu au această smerenie, care constă în puterea de a-și recunoaște lucid suferințele spiritului. În opinia lor este o vulnerabilitate. Mă întreb atunci: oare aici suntem vulnerabili, în a ne deschide unei pedagogii mântuitoare, menite să ne reechilibreze cumpăna moralității alterate? Sau suntem cu adevărat vulnerabili când, în ciuda vacarmului existențial pe care refuzăm să-l transformăm în seninătatea vieții cu Dumnezeu, ne menajăm cu autosuficiență grosierul secularizat al conștiinței? Sunt întrebări poate prea serioase pentru unii, radicale sau chiar inutile pentru alții. Ele nu se vor însă niște incizii filosofice pasagere și gratuite, ci, dacă este posibil, o chemare adresată omului contemporan de a se alina lăuntric prin întoarcerea la Tatăl milostiv Care Își așteaptă „în tot chipul” fiii rătăciți și tulburați de o lume care nu îi mai poate călăuzi decât în direcția opusă.
(Pr. prof. dr. Marius Daniel CIOBOTĂ)