Spovedania și canonul sau epitimia – act de pocăință și îndreptare (II)

Așezând Taina Sf. Spovedanii în Biserică (Mt. 16, 19), Domnul Iisus Hristos a dat Apostolilor și urmașilor lor puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, care doresc împăcarea cu Dumnezeu.
Penitentul trebuie să știe că mărturisirea o facem lui Dumnezeu, nu duhovnicului care o ascultă, și orice destăinuire rămâne secretă și sigilată. La duhovnic, credinciosul trebuie să vină cu toată încrederea că se tămăduiește de toată neputința și boala sufletească și trupească, ce sunt urmări ale păcatului. Duhovnicul se bucură când vede că un suflet nu este rătăcit sau că s-a îndreptat de la ultima spovedanie, a ținut canonul și are curajul să ia lupta cu răul, având conștiința trează și dorința de sfințenie. Dar Duhovnicul se întristează – ca om – când vede că penitentul vine la spovedanie nepregătit și indiferent, și mărturisește aceleași păcate, nefiind singur nici de împlinirea canonului. Întristarea crește când el vede superficialitate și vine la spovedanie doar dintr-un obicei, fără voință fermă de îndreptare.
Este de mare importanță să se știe că în fața scaunului spovedaniei, diavolul este mai activ ca totdeauna, ne atacă cu două mari ispite: cu uitarea și cu rușinea de a mărturisi păcatele, motiv pentru care penitentul nu se bucură de roadele spovedaniei, așa cum ar fi de dorit. Pentru a nu avea rușinea, trebuie curaj ca să învingem orgoliul din noi, orgoliu sau mândria, care este păcatul diavolesc din care izvorăsc toate păcatele. El este o piedică uriașă în calea mărturisirii sincere, pentru că nu ne lasă să mărturisim duhovnicului adâncul păcatului din noi, să simțim durere și să-l smulgem cu hotărâre. Orgoliul ne oprește să ne recunoaștem păcatele și să e căim sincer pentru ele, face să le tăgăduim, să le micșorăm pe unele, iar pe altele să le recunoaștem ca expresii vagi, care nu spun nimic, ci umplu timpul cu mărturisirea goală și fără efect pozitiv.
Orgoliul arată că nu dorim să ne împăcăm cu Dumnezeu, că ne iubim pe noi exagerat
Orgoliul arată că nu dorim să ne împăcăm cu Dumnezeu, că ne iubim pe noi exagerat, suntem egoiști, ne credem perfecți și nu avem nimic de corectat în viața religios-morală. Orgoliul arată că iubim mai mult lumea plăcerilor vinovate decât pe Dumnezeu și viața curată pe care o aduce harul său.
Ori, împăcarea cu Dumnezeu o câștigăm numai dacă îl iubim pe El din tot sufletul, din tot cugetul și din toată inima noastră (Mt. 22, 37).
Aceasta este iubirea absolută care cere să rupem legătura cu păcatul de orice fel, și cu izvorul său. Din acest motiv, cel dintâi lucru pe care ni-l cere Dumnezeu în Sf. Spovedanie, este să ne smerim, să ne căim, să ne plângem păcatele ca și fiul pierdut, ca să primim iertare de la Dumnezeu. Cu cea mai profundă evlavie și cu lacrimi în ochi să rostim ca și acest fiu rătăcit: „Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta… (Lc 15, 18), să rostim plângând ca și psalmistul David: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta (Ps. 50, 1).
După mărturisirea păcatelor, duhovnicul recomandă canonul potrivit, ca medicament pentru tămăduire. Canonul nu este o pedeapsă dată de preot și nu trebuie înțeleasă așa. Canonul poate fi considerat ca un leac vindecător, care vindecă și îndreaptă, dar este și un timp de îndreptare, este un timp de vindecare a rănilor sufletești, provocate de urmele păcatelor. Canonul este un timp de căință, de părere de rău, de meditație și de cercetare a vieții noastre spirituale. Este răgazul pe care ni-l facem de a ne uita înapoi și de a privi urmele pe unde am călcat.
Canonul nu este obligatoriu pentru fiecare creștin care se mărturisește, el depinde de păcatele fiecăruia. Pentru păcatele grele, canonul este obligatoriu, ținând cont de cele poruncite de Sf. Părinți prin canoane.
Nu e deloc ușoară hotărârea duhovnicului pentru fiecare caz în parte, fiind chiar obligat să oprească în unele cazuri penitentul de a se împărtăși o vreme, toate în lumina dragostei și dorinței de a fi cu adevărat părinte, ținând cât mai aproape pe fiecare, nu să-l îndepărteze.
După mărturisirea păcatelor și împlinirea cu strictețe a canonului, suntem datori să începem o viață nouă, să sporim în fapte bune, să încredințăm timpul și sufletul proniei lui Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de harul de a sluji cu vrednicie Sf. Liturghie, sau de a primi ca rod Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
(Preot paroh Constantin MILEȘAN, sursa: Răsunetul)