Dumnezeu iartă neștiința, dar viclenia nu, iar omul cu gânduri viclene e acela care-și dă cu toată voia tinerețea diavolilor, rămânând ca Dumnezeu să-i dea o bătrânețe distrusă.
Fericitul Augustin învață că Pocăința adevărată se cuprinde în două mișcări opuse ale inimii: una de ură față de păcat și alta de iubire față de Dumnezeu.
Fără Pocăință nu poate exista autocunoaștere și nici descoperirea împărăției din noi. Când omul este sub păcat, nu mai are puterea de a deosebi binele de rău. El are nevoie de Duhovnic care să-l trezească și să-i mijlocească vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Pocăința adevărată trezește în om ura față de păcat și sentimentul iubirii față de Dumnezeu, atât pentru îndelungata sa răbdare, cât și pentru bunătatea sa pe care ne-o arată.
Mărturisirea este absolut necesară, lucru pe care-l putem observa la omul natural, la copil. Copilul este sincer, nefalsificat, cum trebuie să fie sufletul oricărui creștin. Când a făcut un rău cât de mic, pe fața copilului se oglindește neliniștea și tulburarea și nu-și află pacea, până când nu se aruncă în brațele mamei sale, mărturisind greșeala în plâns și cerându-și iertare. O stare de pruncie află creștinul după primirea Tainei Spovedaniei și Împărtășaniei, căci Domnul Iisus Hristos spune: „De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”.
Mărturisirea nu trebuia să fie formală, o înșiruire indiferentă și rece de greșeli, ci o destăinuire adâncă, izvorâtă din inimă, plină de durere. Numai prin lacrimi de căință putem să scăpăm de povara păcatelor și să vedem pe Dumnezeu.
În lumina învățăturilor creștine, fiecare om este mai mult sau mai puțin depărtat și rătăcit de casa părintească, dar Dumnezeu, Părintele nostru bun, iubitor și iertător, nu ne condamnă, ci așteaptă să ne întoarcem acasă și să zicem cu părere de rău: „Tată, greșit-am la cer și înaintea Ta… Iartă-mă, ajută-mă… căci voiesc din nou să fiu fiul Tău”. Un act sincer de căință dovedește fiecare creștin prin rugăciunea rostită înainte de Sfânta Împărtășanie: „Cel care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim. 1,15)
O astfel de spovedanie cere să ne cercetăm conștiința cu mare grijă ca nimic rău și otrăvitor să nu mai rămână înăuntrul nostru. Scormonind sufletul în adânc vom constata cu amar că adeseori îmbrăcăm masca aparențelor condamnabile. Sub masca dreptății și sincerității se ascunde răutate și ipocrizie; sub masca dreptății și smereniei evlavioase se ascunde nedreptatea, mândria și disprețul, setea de mărire deșartă și parvenire, sub perdeaua cuvioșeniei și a binefacerii se ascunde necredința cea mai urâtă, interesul și egoismul feroce.
Dacă în fața oamenilor ne putem masca în diferite chipuri, nu putem face acest lucru în fața lui Dumnezeu, dacă credem în El, căci El ne cunoaște toate tainele, chiar și pe cele viitoare le vede ca în prezent. Nimic nu este ascuns, ca să nu se vădească, până și perii capului nostru sunt știuți” (Mt. 10,30)
Înaintea lui Dumnezeu, în Taina Spovedaniei, să ne deschidem larg porțile sufletului ca să-l spălăm de orice păcat, că vameșul și fiul pierdut, să-l facem cât mai curat și luminos.
(Preot paroh Constantin MILEȘAN, sursa: Răsunetul)
