Vatra Dornei este considerată de multă lume cea mai importantă localitate din județul Suceava unde se practică sporturile de iarnă. Amplasată într-o zonă geografică favorabilă, Vatra Dornei a fost ridicată la rangul de stațiune de interes național și din perspectiva practicării sporturilor de iarnă, parțial și pentru că aici există baze de tratament pentru diferite afecțiuni.
Chiar dacă în această zonă sporturile de iarnă s-au practicat dintotdeauna, înființarea unor pârtii autorizate și a unui serviciu salvamont care să poată interveni în caz de necesitate este de dată destul de recentă. Practic, dezvoltarea stațiunii pe linia practicării sporturilor de iarnă a început odată cu darea în funcțiune a telescaunului, la sfârșitul anilor 1970.
„Pârtii au fost mereu în zonă, dar fără tracțiune pe cablu”
În anul de grație 2015, Vatra Dornei se poate lăuda cu trei pârtii de schi, dintre care unele au și nocturnă și permit practicarea acestui sport și la ore târzii. Până aici a fost un drum lung și sinuos, iar pasionații de sport din zonă ajunși acum la o vârstă înaintată își amintesc cu plăcere despre perioada în care totul se făcea din improvizații.
Pentru că dealurile și munții din zona Vatra Dornei au constituit un cadru natural perfect pentru cei care au îndrăznit să-și pună doagele în picioare pe post de schiuri, istoria acestui sport are rădăcini atât de vechi încât nimeni nu cred că le poate preciza.
Elisei Ursu este unul dintre veteranii sporturilor de munte din bazinul Dornelor. La cei 88 de ani ai săi a trăit și clipe când l-a putut admira la schi pe regele Mihai, dar și pe alți oameni importanți din perioada interbelică, printre care prințul Nicolae sau generalul Mociulschi.
„Eu schiez de când mă știu, iar pârtii au fost mereu în zonă, dar fără tracțiune pe cablu. În acele vremuri nimeni nu se preocupa să amenajeze pârtii și totul se făcea doar de către pasionații de sport”, și-a amintit Elisei Ursu.
Până în 1989 nu au existat monitori de schi
Vremurile când în loc de schiuri se foloseau doage, iar bețele erau înlocuite cu câte un par de lemn au trecut ușor-ușor, iar prin anii 1960 au început să apară și echipamentele de schi. Totuși, pentru a-ți procura astfel de echipamente era o adevărată aventură și aveai nevoie de multe cunoștințe și relații, magazinele de specialitate fiind ca și inexistente. În ciuda acestor piedici se schia destul de mult, iar după ce în Vatra Dornei au fost construite mai multe hoteluri a crescut semnificativ și numărul amatorilor sporturilor de iarnă care veneau în această zonă.
Dimitrie Drăgan, cunoscut de dorneni mai mult sub numele de „Duțu”, are acum 80 de ani, iar ultimii 30 de ani și i-a dedicat aproape exclusiv sporturilor de iarnă, de la schi și până la drumeții montane. Își amintește că înainte de 1989 nu existau monitori de schi, iar sarcina de a-i instrui pe începători le revenea profesorilor de sport.
„Cu toate greutățile de atunci pot spune că a fost o perioadă romantică, iar dacă ar fi să o iau de la capăt nu aș ezita s-o fac”, a menționat Dimitrie Drăgan.
Pârtii denivelate și echipament sportiv de proastă calitate
Îmbunătățirea infrastructurii din Vatra Dornei, prin ridicarea de hoteluri și apariția telescaunului, avea să dea un nou imbold pentru practicarea sporturilor de iarnă. Deja numărul turiștilor era în creștere vizibilă, iar înființarea unor pârtii de schi după normele și standardele acelor vremuri nu mai putea fi amânată.
„Odată cu creșterea numărului celor care practicau sporturile de iarnă au sporit și problemele. Nivelul calitativ al echipamentelor sportive era slab, iar pârtiile prezentau denivelări, ceea ce ducea la un număr mare de accidente. Se impunea, așadar, înființarea unui serviciu salvamont, care să se ocupe de aceste pârtii și de tot ceea ce ținea de siguranța practicanților”, a arătat Romanică Tirel, omul care avea să devină primul șef al Serviciului Salvamont Vatra Dornei.
Cu echipamente individuale, cu mult entuziasm și fără nici un leu, în 1983 lua ființă Serviciul Salvamont Vatra Dornei. La început, acest serviciu a funcționat cu 12 membri titulari, cărora li se adăugau și alte persoane. Totul se făcea în sistem de voluntariat, iar fiecare dintre membrii Salvamont își împărțea timpul între slujba la mină sau în uzină cu cea de pe pârtia de schi.
„Ratrac-ul”, o înșiruire de mai mulți schiori
Dacă schiurile, clăparii și bețele mai puteau fi procurate, ratrac-ul, mașina cu care în ziua de azi se bate zăpada pe pârtie, era o necunoscută.
Pentru ca pârtia să ajungă în condiții cât de cât schiabile, mai mulți iubitori au acestui sport se aliniau și pas cu pas urcau în sistem „brăduț”.
„În acest fel reușeam să călcăm zăpada și să facem o porțiune bătută. Așa era pe atunci, dar nu mă plâng că am muncit de sute de ori în acest fel”, a rememorat Elisei Ursu.
Tot în acele vremuri, serviciile de închiriere a echipamentelor sportive, o activitate banală acum, erau inexistente.
„Fiecare dintre noi avea propriile surse de procurare a schiurilor și clăparilor. Unele echipamente erau mai bune, altele mai puțin performante, dar pentru că nu știam ce este prin alte țări eram mulțumiți și bucuroși că putem practica acest sport”, a spus Romanică Tirel.
Echipamentul salvamontiștilor, realizat la o cooperativă meșteșugărească
În primii ani, Serviciul Salvamont Vatra Dornei a funcționat, la fel cum s-a întâmplat și până după 1990, cu ajutorul pasionaților sporturilor de iarnă. Totul se derula pe banii și timpul celor care au pus baza acestui serviciu. În 1985, salvatorii de pe pârtii trebuiau să se diferențieze cumva de ceilalți iubitori de schi. Așa s-a impus echipamentul pe care îl poartă și acum cei de la Salvamont.
„Am mers la o cooperativă meșteșugărească din Vatra Dornei și la fața locului am căutat soluții pentru echipament. Am convenit cu toții să fie de culoare roșie, pentru o vizibilitate mai bună. Și așa a rămas și astăzi. Calitatea era cea din anii respectivi, dar nimeni nu și-a pus o astfel de problemă atunci”, a explicat primul șef al Serviciului Salvamont Vatra Dornei.
Concursurile de pe pârtiile
În această formulă improvizată, dar plină de elan, celor de la Salvamont le-a revenit și sarcina de a organiza o serie de concursuri naționale. „Bucuriile zăpezii” aduceau pe pârtii sute de turiști, iar vigilența trebuia să fie mult mai mare decât într-o duminică obișnuită. O duminică și nu un weekend, pentru că înainte de 1989 sâmbăta era o zi de lucru la fel ca toate celelalte, iar oamenii se înghesuiau la schi doar în ziua lor liberă.
Presa vremii zugrăvea în culori idilice serbările zăpezii, iar sentimentul general era acela că pe pârtii exista mereu o mare familie, indiferent că era vorba de schiori, privitori sau salvamontiști.
Snowmobilul, o necunoscută
Din dotarea iubitorilor sporturilor de iarnă de acum mai bine de 30 de ani lipseau cu desăvârșire lucruri care acum par de-a dreptul banale. De exemplu, veteranii dorneni ai sporturilor de iarnă spun că au auzit și văzut un snowmobil abia după 1990. „Așa erau vremurile acelea, dar nu-mi pare rău de nimic. Și azi aș lua-o de la capăt în condițiile existente atunci”, a concluzionat Romanică Tirel.
În Caucaz, la 70 de ani, cu două operații pe inimă
Și pentru că dragostea pentru munte, zăpadă și sporturile acestui sezon este nemuritoare, oamenii care s-au legat sufletește de toate acestea nu pot renunța niciodată la pasiunile lor. Este și cazul lui Dimitrie Drăgan, care în 2004, la vârsta de 70 de ani, a urcat în Caucaz. Meritul acestei ascensiuni este cu atât mai lăudabil cu cât bărbatul avea două operații pe inimă și indicații precise de la medici s-o lase mai ușor cu efortul.
„Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge la vârsta de 80 de ani, darămite că voi urca în Caucaz. Cred că antrenamentele din galerii, din perioada când lucram în minerit, m-au ajutat să trec peste toate”, a spus cu umor „Duțu”, omul care mai merge și acum pe timp de iarnă pe traseele montane.
