Eu întâi pun titlul, având în minte ideea pe care o s-o îmbrace comentariul, iar abia apoi, din mișcare, structurez articolul. Știu, de regulă, de unde încep, dar nu și unde mă voi opri. Recitind titlul pus acum câteva minute, mă gândesc că ar fi mers, până sâmbătă, și formularea „…e pe ducă”! Noroc de Marian Drăgulescu, care mi-a schimbat orientarea și m-a făcut să formulez astfel titlul de azi. Sportul educă. E o afirmație cu valoare de axiomă. Chiar dacă nu pe oricine, nu în orice regim și nu orice vremuri. Iar cele de acum par cele mai puțin propice acestui gen de educație. Se zice că sporturile de echipă sunt cele care cu adevărat educă, inoculând în primul rând ideea de lucru în colectiv în care fiecare își aduce contribuția, în timp ce sporturile individuale mai degrabă stimulează egoismul. Nu se limitează însă la asta. Este indiscutabil faptul că orice sport, de echipă sau individual, cel puțin atunci când este făcut la nivel de performanță, generează perseverență, tenacitate, concentrare, deci suficiente calități care să contrabalanseze egoismul. Ce a arătat Drăgulescu din toate astea? Păi cam pe toate la un loc, și încă altele pe care aproape că nici nu le putem defini. Ce alcătuire interioară trebuie să aibă un om pentru ca după ce s-a lăsat “definitiv” (ba chiar de două ori!) de sportul care i-a adus un maldăr de trofee (vorbesc numai de cele la nivel maxim) dar și câteva eșecuri atât de dramatice încât te întrebi cine ar mai fi rămas întreg după asemenea prăbușiri. Prin reușitele de sâmbătă și duminică, Marian Drăgulescu a devenit definitiv un exemplu. Ale cărui părți bune merită elogiate fără rezerve, asemenea lui Pațaichin, Comăneci, Năstase, ori Dobrin (care au avut, și ei, destule chestii reproșabile în afara perimetrului sportiv) iar cele rele să le privim ca fiind, poate, compensația firească pentru enormul talent.
O a doua lecție de viață a venit de unde te aștepți mai puțin: de la snooker! La Praga a avut loc un turneu din “World Series”, la care pe lângă celebrități iau parte și jucători localnici, într-o acțiune demarată încă de anul trecut de promovare a acestui sport cu adevărat nobil.
Ei bine, contra lui Dott a jucat un puști ceh, de vreo 16-17 ani, cred. Dacă Dott era român, probabil că-l lăsa pe micuț să bage și el niște bile, eventual să-i ia și un „frame” întreg. Aiurea! L-a bătut Dott cu 5-0, copiluțul făcând în total 10 puncte (Dott are vreo 462!) din 4 bile. Care-i lecția? Păi una simplă: adversarul, oricine ar fi, e tot adversar. Trebuie bătut cu cât se poate. Este dovada că îl respecți și îl tratezi ca pe egalul tău. E mult mai important decât să-i dai o pomană. Sunt mulți români capabili să înțeleagă asta?
