Sportivu’ lu’ Pește (eu)

Pare greu de crezut acum, dar într-o vreme aveam 70 de kilograme și un abdomen numai pătrățele. Plus o condiție fizică de fier. Deh, metabolism de organism tânăr și sănătos. Nici acum nu sunt eu chiar ultimul pămpălău, dar performanțele sportive de acum câțiva ani îmi sunt imposibil de egalat. Pe atunci eram ca argintul viu. Nu aveam stare. Făceam zilnic mișcare. Mergeam la sală. Mă antrenam la sacul de box. Îmi puneam muzică și dansam în jurul sacului cu un joc de picioare ce l-ar fi făcut invidios până și pe Cerdan. Nu mi-a plăcut însă niciodată să alerg. Am preferat efortul exploziv, intens, de durată scurtă. Am cochetat într-o vreme cu suta de metri, dar m-am lămurit rapid că nu e pentru mine. În schimb, mereu mi-a plăcut ciclismul.
Aveam chiar o cursieră cu 16 viteze. Foarte bună bicicletă. La standardele și opțiunile de astăzi pare piesă de muzeu, dar pe atunci era ceva deosebit. Țin minte cum mă trezeam în unele zile la ora 7 și porneam la drum. După 40 de kilometri mă simțeam fenomenal. Parcă nu atingeam pământul atunci când pășeam. Frumos sport și extraordinar efort fizic. Am tot respectul pentru cei care-l practică. Acum nu mai am timp și energie pentru asta. Chiar dacă javrele de pe drumurile inexistente din frumosul nostru oraș m-ar face să-mi depășesc toate recordurile de viteză când s-ar lua după mine, tot nu cred că mi-ar permite ritmul cardiac să mă forțez așa.
Într-o dimineață cu soare, după cafea, mi-am pregătit echipamentul și bicicleta. Să merg la Dragomirna. Eram extrem de încântat si nerăbdător. Aveam pe cap o basma cu steagul Suediei. Mănuși de rutier. Adidași speciali. Ciorapi de firmă. Nu mai spun de tricou și pantaloni. Toate speciale. Eram dat dracului. În spate aveam un rucsac cu tot felul de soluții de hidratare, batoane cu proteine, apă și multe altele. Nah, sportiv. Plus telefonul, care nu era chiar o jucărie banală pe atunci. Să vă vorbesc de ochelarii mei de ciclist? Cu nu știu ce lentilă specială? Nu vă vorbesc. Credeți-mă pe cuvânt că eram bestial. Slab, definit, echipat, motivat. Gata de o zi specială.
Mă dau la treabă. Ajung în Ițcani și mă încadrez pe drumul spre mănăstire. Adia un vânt ușor. Aerul era plăcut. Nah, erau de urcat ceva dealuri. Dar sportivul nu se lasă. Le ia în piept. Normal, schimbam tot felul de pinioane. După traseu. Eram dotat, ce naiba. Pe la jumătatea unui deal mă ajunge din urmă alt biciclist. Era în vârstă. Să fi avut vreo 70 de ani. Un bunic cu părul alb. Politicos, salut.
Bună ziua.
Bună ziua, răspunde el.
Merge treaba, bunicule?mă interesez eu așa, oarecum superior.
Merge foarte bine.
Dar de unde vii?
De la nepoți. Din oraș.
Păi cum? Așa, cu bicicleta?
Ei, fac drumul ăsta de peste 20 de ani. Eu și la muncă mergeam cu bicicleta. Că am lucrat la CFR.
Sincer să fiu, pe mine m-a cam lăsat fără aer în plămâni tot dialogul ăsta. Moșucul părea a nu fi afectat. Pedala pe o Ucraina din aia antică. Fără viteze. Fără nimic. Nu avea echipament. Ca mine. Îmi mai povestește ceva și apoi îmi spune:
No, eu am treabă. Trebuie să ajung mai repede. Plimbare plăcută.
Mulțumesc, zic eu. Sănătate.
Și începe bunicul să pedaleze. Constant. Într-un ritm destul de alert. În câteva minute nu-l mai văd. Mă încordez. Mă forțez. Mă dedublez. Ma contopesc cu pedalele. Pun în mișcare picioarele pe care eu le credeam de fier. Trag de mine. Mă motivez. Mă enervez. Mă pălmuiesc. Mă înjur. Degeaba. Nu l-am ajuns.
Opresc. Mă dau jos de pe bicicletă. Întorc. Ce bine e la vale! Și ce rutier de calibru sunt eu. Cu echipamentul meu bestial și cu bicicleta mea cu 16 viteze.