Sport la TV

Comentatorii sportivi de la Național TV solicită insistent (chiar enervant de insistent!) observații și sugestii cu privire la calitatea transmisiilor de fotbal. Fiind vorba, bineînțeles, despre calitatea relatărilor în direct, nu și de aceea a imaginilor, care n-au făcut niciodată obiectul unei analize publice – deși regia la butoanele carului de reportaj are particularități și subtilități impuse tocmai de exigențele radio-tele-gazetăriei sportive.
Dacă vor observații, poftim, deși mă îndoiesc că vor determina marea cotitură în tele-comentariul românesc. Care, la urma urmei, nici nu-i în mare suferință; oricum, se situează aproape constant deasupra liniei de plutire. Cum prima transmisie de fotbal am făcut-o în 1964, deci, în urmă cu 44 de ani, pot pretinde că, urmărind foarte speciala specie gazetărească și din interiorul ei, și din exterior vreme de peste patru decenii, i-am priceput evoluția, devenirile, ezitările, re-devenirile, până s-a cristalizat formula general acceptată. Relatarea radio s-a regândit și reconfigurat (pornind și de la alte criterii de gospodărire a spațiilor) în vreme ce comentariul TV a rămas cam același după vârful înregistrat în perioada Țopescu.
În copilăria și tinerețea transmisiilor sportive directe, guvernau cu totul alte rigori. Fiind singura zonă a gazetăriei în care n-avea cum să acționeze cenzura, șefii de la RTV militau pentru impunerea strictă a unei unice conduite reportericești: relatează faza și atât. Adică, Vasile pasează lui Gheorghe, șut, bară, aut de poartă… Post-cenzura internă era totdeauna gata să sancționeze „devierile”: n-aveai voie să spui c-au înflorit copacii din jurul stadionului, nici că se adună nori negri pe cer, nici că – Doamne ferește! – după meci vei bea o bere. Erai în emisie 90 de minute, nu ca acum, 3-4, și trebuia să construiești un comentariu atractiv purtând ochelari de cal, spre a vedea doar mărunta postată în care Vasile pasa lui Gheorghe. (Dincolo de Tisa, Szepesi cutezase de mult, în spectaculoasele lui intervenții la microfon, parabola politică, excursul în istorie, trimiteri la realități extra-sportive etc). Cristian Țopescu a fost cel care a ridicat informația specifică la rang de componentă necesară a oricărei transmisii, iar subsemnatul, cu îngăduința celor ce-și mai amintesc acele vremi, îmi arog meritul de a fi pledat pentru obținerea dreptului la metaforă și ridicarea privirii reporterului din iarba gazonului. Cu bâlbe, cu poticniri, s-a pășit, totuși, către o anume emancipare a transmisiei sportive, ajungându-se, cum scria foaia „Sportul popular”, s-avem… transmisii mai bune dect meciurile. Totuși, existând o singură instituție tutelară, Radio Televiziunea Română, funcționa și politica uniformizatoare de monopol. Credeam că, odată cu apariția televiziunilor independente, se vor ivi și maniere de relatare net personalizate, dacă nu chiar „școli” cu trăsături distincte. Aș! Tocmai postul public de radio și-a permis o încercare de… sud-americanizare (deplin ratată) prin prestația acelui crainic etern agitat, care-și precipită vorbele și lasă frazele neterminate, dar are suflu să ducă până la capăt urletele la goluri – doar-doar s-o implementa pe Dâmbovița atmosfera de pe Maracana…
În rest, o apă și-un pământ: toți sunt la fel, deplin interșanjabili. Se uită (dacă s-a știut vreodată!) un lucru esențial: una-i transmisia radio, altu-i comentariul Tv. Crainicul radio trebuie să ma facă să văd cu ochii minții, comentatorul Tv să mă determine a înțelege mai mult decât văd. În fapt, toți comentatorii noștri de televiziune sunt redundanți și, barem pe sfert, inutili: ce rost are să-mi spună, cu fraze supra-etajate, că mingea a ieșit în aut, când asta vede și pricepe tot românul? La Tv ar trebui să primeze comentariile de natură tactică și tehnică, precizările regulamentare, informațiile rămase dincolo de ecran, relaționarea cu alte campionate și competiții, schițele caracterologice, descifrarea fazelor ne-limpezi (avem reluări!). Câte n-ar mai fi de spus (și scris!); voi reveni.