Din punctul de vedere al înțelegerii, chiar al iubirii nețărmurite pe care le-o poartă infractorilor cu păcate grele pe mica lor conștiință, judecătorii români sunt rude de sânge, chiar frați cu cei francezi.
De prin anul 2005 încoace, a devenit un obicei ca femeile cu pasiune sportivă din Franța, care practică joggingul regulat prin parcuri și prin zonele periferice ale orașelor, să dispară în timp ce-și exercită programul, de parcă ar fi victimele unor fenomene de natură paranormală.
Imediat ce constată disparițiile, apropiații lor alarmează autoritățile, antrenând desfășurarea unor forțe polițienești impresionante, pentru a le căuta. În final, după o cercetare mai scurtă sau mai lungă, femeile sunt descoperite, mai bine zis cadavrele lor, calcinate sau în diverse grade de descompunere. Invariabil, se stabilește științific că, înainte de a fi omorâte, victimele au violate și chinuite, deși chin mai mare decât să te violeze un zăbălos nu cred că există pentru o femeie.
Interesant este că toți autorii acestor crime înfiorătoare, acompaniate de violuri, sunt infractori recunoscuți, condamnați la ani grei și închiși pentru fapte anterioare de aceeași natură. La datele crimelor comise asupra joggeuselor, ei ar fi trebuit să se afle cu toții sub cheie, în debaraua cu ticăloși numită pușcărie.
Ar fi trebuit. Numai că judecătorii, băieți și fete de comitet, au considerat că ei și-au vindecat năravul și nu mai prezintă pericol social, astfel că le-au dat drumul anticipat. I-au eliberat prietenește, ca să poată viola și ucide din nou, fiind păcat ca talentele să li se prăpădească la răcoare. „Mergeți, băieți, și practicați-vă hobby-ul în continuare! Scuzați-ne că v-am deranjat cu arestarea și pușcăria! La revedere și spor la violuri și la crime!”
Câtă înțelegere! Nu există dragoste mai curată decât aceea dintre judecător și infractor. Două categorii profesionale atât de apropiate una de alta.
