Istoria sistemului medical sucevean, așa cum ne-au relatat-o doi dintre doctorii veterani ai urbei, Ioan Iețcu și Mihai Ardeleanu, e plină de povești captivante, iar pentru cei curioși să afle cum se tratau strămoșii noștri acum câteva sute de ani, pe aceste meleaguri, când a fost deschis primul spital la Suceava, sau despre existența efemeră (aproape o lună) a unui spital militar deschis în incinta Colegiului „Ștefan cel Mare”, rândurile ce urmează cuprind toate aceste informații, precum și multe alte date interesante.
De la vraci și “doftoroaie”, la bolnițele din mănăstiri
“Începuturile medicinii în zona Sucevei se confundă cu istoria societății de pe aceste meleaguri. Vor fi existat vraci sau «doftoroaie» meștere, este de la sine înțeles. Nivelul cunoștințelor lor era cel al vremii și era desigur extras din milenara înțelepciune populară și profunda cunoaștere a naturii și a plantelor”, scria doctorul Mihai Ardeleanu în lucrarea sa “Asistența medicală în zona Sucevei în decursul vremurilor”.
Medicul ne explică cum în relatările despre trecutul “Țării de Sus”, ulterior numită Bucovina, se amintește și despre existența unor servicii de asistență a bolnavilor în mănăstiri. “Este perioada medicinii anonime, considerată până la anul 1400. Preocupările de îngrijire a bolnavilor au avut cea mai mare reputație îndeosebi la Putna și Dragomirna”, declară medicul.
Înainte de a exista așezăminte spitalicești independente, mănăstirile au adăpostit și bolnițe, locuri de îngrijire a călugărilor bolnavi, care, ulterior, au început să ofere îngrijiri medicale și călătorilor sau persoanelor din afara spațiului monahal.
“Înainte de aexista așezăminte spitalicești independente, mănăstirile au adăpostit și bolnițe citate de sursele vremii (Pătrăuți, Putna, Dragomirna, unde bolnița se pare că precede cu câțiva ani ridicarea mănăstirii ctitorite de Anastasie Crimca)”, continuă doctorul Ardeleanu.
Cel mai vechi spital din Moldova, în mijlocul Sucevei, acum 400 de ani
Știați că cel mai vechi spital din toată Moldova (după documente) a fost ridicat acum aproape 400 de ani, în zona centrală a municipiului Suceava?!
Se întâmpla în 1619, la inițiativa Mitropolitului Sucevei, Anastasie Crimca. “Bolnița lui Crimca” îi spuneau atunci, locul în care rugăciunea se unește cu medicina. “Era situat la 70 de metri spre nord de Curtea Domnească, în fața acesteia, pe fosta uliță Fruntea (actuala stradă Petru Rareș). Construcția era din piatră și cuprindea trei încăperi. Destinația era pentru «cei săraci și neputincioși și șchiopi, și orbi»”, explică doctorul Ardealeanu.
Așezământul a mai fost amintit în documente până la 1768, chiar ca punct de reper pentru alte construcții, rezultând o supraviețuire a construcției, dedicată aceluiași scop, timp de peste 150 de ani.
Ioan Iețcu are și el informații despre acest subiect: “Acest spital e menționat în descrierile de călătorie ale principelui Frantz I în 1817 și se compunea dintr-o bucătărie, o cameră cu trei paturi, o cameră a paznicului plătit cu 14 crăițari pe zi. Doar un singur bolnav se afla în acel moment în spital”.
Doctorul Iețcu precizează că jurnalul principelui Frantz inventaria bogățiile celei mai estice provincii a imperiului, Bucovina, anexată la 1775.
“Principele mai menționa un spital civil în cartierul Mirăuți, în curtea unui moldovean, unde funcționa și o farmacie”, completează Ioan Iețcu.
Primul spital orășenesc, pe locația actuală a Prefecturii. O clădire din lemn, pentru circa zece bolnavi
Vizavi de Spitalul Județean de Urgențe “Sf. Ioan cel Nou” Suceava se află clădirile așa-zisului Spital Vechi, în care funcționează secțiile de Boli Infecțioase, Oncologie, Dermato-Venerologie, Pneumologie.
Deși s-ar crede că acolo începe istoria celei mai mari unități medicale din județ, în realitate, potrivit arhivelor, prima cărămidă a fost pusă în 1787, pe actualul amplasament al Prefecturii. Impropriu spus prima cărămidă, întrucât la acea vreme, din dispoziția austriecilor, s-a ridicat o clădire din lemn, cu destinația spital, pentru circa zece bolnavi.
“Pentru că Suceava era la granița de sud-est a provinciei nou ocupate, unele din primele măsuri medicale au fost cele de stăvilire a epidemiilor, astfel încât Bucovina a fost folosită ca un «cordon sanitar» spre restul imperiului. Astfel de «triaje epidemiologice» existau la Bosanci și Boian, la Sinăuți și Băișești. La apariția ciumei, în apropierea frontierei măsurile de carantină deveneau dure, iar tot ce prezenta pericol de contagiune era dirijat spre stațiile de carantină”, explică medicul Mihai Ardeleanu, doctor în științe medicale și șef al secției de Nefrologie.
În acele vremuri, Bucovina nu a fost ocolită de epidemiile de holeră, ciumă, variolă, dar și flagele precum malaria, lepra, cancerul, turbeculoza. „Pentru a proteja imperiul de asemenea boli, s-au introdus măsuri severe de control la granița cu Moldova, în cele 180 de pichete de grăniceri (dezinfecție, fumigații cu sulf ș.a.), iar pedepsele pentru cei care se sustrăgeau de la asemenea măsuri mergeau până la împușcarea pe loc”, arată și doctorul Iețcu.
Primii medici în acele vremuri la Suceava erau Andreas Popovici, armean ortodox, cu studii medicale absolvite la Budapesta în 1829, și care a lucrat la Suceava până în 1842, și Christophorus Petrowitz, polonez la origine.
Spitalul Vechi – “Casa publică generală a bolnavilor”
În jurul anilor 1890, s-a finalizat clădirea Spitalului Vechi sau, cum i se spunea la acea vreme, “Casa publică generală a bolnavilor”. Construcția din piatră se compunea din cinci saloane destinate bolnavilor, o cameră a infirmierelor, o morgă, camera doctorilor, camera serviciului de gardă și camera administratorului.
“În 1895, spitalul avea deja 66 de paturi și după 1900 s-au adăugat alte pavilioane executate de firma Offentliches Allgemeines Krankenhaus”, povestește doctorul Iețcu, în urma documentării laborioase făcute în privința trecutului medical sucevean.
Spitalul era înzestrat cu două hectare de teren arabil pe “dealul Tărărașilor”, iar numărul de pacienți creștea semnificativ de la un an la altul.
“Înainte de Primul Război Mondial, complexul de clădiri de la actualul Spital Vechi era finalizat și deservea peste 1.000 de bolnavi pe an”, completează dr. Ardeleanu.
Primul medic al Spitalului Vechi, absolvent de medicină la Viena
Potrivit doctorului Ioan Iețcu, în prima clădire a Spitalului Vechi, cea de la stradă, a locuit o vreme și și-a desfășurat activitatea primul medic din Suceava modernă, dr. Teofil Lupu. Ginerele acestuia, cărturarul Lecca Murariu, a înființat aici redacția revistei “Făt Frumos”, împreună cu soția sa, Octavia Lupu Murariu.
“Dr. Teofil Lupu din Tărășeni – Siret absolvise medicina la Viena în 1894 și învățase în clinici celebre în epocă, ale chirurgilor Billroth și Neisser din Viena. În 1894 a efectuat primele intervenții chirurgicale de anvergură în Bucovina, iar din 1897 îl găsim la Suceava”, ne face doctorul Iețcu o mică descriere a primului medic al Spitalului Vechi.
Doctorul Teofil Lupu s-a pensionat în 1929, la vârsta de 60 de ani. Șase ani mai târziu, se stinge din viață, fiind înmormântat în cimitirul catolic din Câmpulung Moldovenesc.
Istorie în cifre. Când s-a dat în folosință clădirea Spitalului Nou
Pe site-ul Spitalului “Sf. Ioan cel Nou” Suceava sunt prezentate succint date legate de istoria unității medicale. Timp de un an, între 1944 și 1945, din cauza războiului, spitalul a fost evacuat. Când a fost redeschis, funcționa la o capacitate de 50 de paturi și mai apoi 100 de paturi.
Din această perioadă și până la 1 iulie 1951, data unificării spitalului cu policlinica teritorială, preluând și circumscripțiile sanitare urbane ale orașului, numărul paturilor a crescut la 250, cu un număr de 12 medici și 96 de salariați, având secțiile de Chirurgie, Interne, Dermato-Venerice, Obstetrică-Ginecologie, Pediatrie și TBC.
La data de 23 august 1951 a fost dat în funcțiune un pavilion nou construit, în care la parter a funcționat secția Pediatrie, iar la etaj secția Obstetrică-Ginecologie.
Tot în acel an, secția Contagioase a fost mutată în cartierul Burdujeni, transformându-se în spital cu administrație proprie.
În 1956/1957 s-a construit încă un pavilion, în care s-au instalat paturile secției Oncologie.
Până în anul 1966, capacitatea spitalului s-a ridicat la 565 de paturi.
La data de 1 noiembrie 1966 s-a dat în funcțiune clădirea Spitalului Nou, unitatea funcționând inițial cu 1.084 de paturi. Secția Contagioase a revenit sub administrația spitalului.
Astăzi, Spitalul de Urgențe “Sf. Ioan cel Nou” Suceava are 1.200 de paturi.
„Până în anii ’90, Spitalul Suceava a fost unul de elită, la nivelul celor din centrele medicale europene”
Doctorul Ioan Iețcu, originar din Pârteștii de Jos, avea 34 de ani în 1971, când a fost transferat la Spitalul Suceava de la Sanatoriul Balnear de Reumatologie din Mangalia de Sud, unde a lucrat timp de zece ani, de la terminarea facultății.
“La acea vreme era unul dintre puținele spitale județene din țară. Era un spital modern, cu o dotare foarte bună pentru acea perioadă. Pot spune că până în anii ‘90 Spitalul Suceava a fost unul de elită, la nivelul celor din centrele medicale europene”, mărturisește doctorul Iețcu, membru al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România și al Academiei Oamenilor de Știință din România.
Își amintește că la începutul carierei sale, în Spitalul Suceava, programul de vizită nu era zilnic, ca în prezent, accesul aparținătorilor în spital fiind permis doar două zile pe săptămână, câte două ore.
“Aveam în medie 60 de consultații pe zi, iar la sfârșit de lună, când oamenii veneau să-și reînnoiască certificatele medicale, și câte 100. Se lucra cu ghiotura, nu cu condica. Veneam primul și plecam când era gata treaba. Medicii erau mai conștiincioși, dar și populația mai interesată de starea ei de sănătate. Oamenii veneau cu mai multă ușurință la medic, pentru că totul era gratuit, nu ca acum”.
Spitalul militar din incinta Colegiului „Ștefan cel Mare” a funcționat 32 de zile
În septembrie 1944, în clădirea actualului Colegiu “Ștefan cel Mare” din centrul municipiului Suceava a fost dat în folosință un spital militar, la cererea comandamentului militar sovietic din Suceava. Potrivit documentelor vremii, director a fost desemnat dr. L. Schapira. Încadrarea spitalului era următoarea: un medic-șef, șeful secției, trei medici consultanți, un farmacist, doi subchirurgi, un administrator, un magazioner, un șef al biroului sanitar militar, un secretar, un contabil, un intendent, un supraveghetor, un bucătar, surori de caritate (al căror număr a variat după numărul răniților), o soră-șefă la saloane, o soră-șefă la sala de operație, spălătorese, personal îngrijitor.
“Răniții protestează, țipă, iar medicul-șef își declină orice responsabilitate în ceea ce privește tratamentul, vindecarea și viața răniților”
În documentele Arhivelor Statului, filiala Suceava, există mai multe date interesante legate de istoria efemeră a acestui spital militar. Se menționează, de exemplu, lipsa materialelor (vată, pansamente ș.a.), „fără de care rănile se infectează sau chiar fac viermi. Răniții protestează, țipă, iar medicul-șef își declină orice responsabilitate în ceea ce privește tratamentul, vindecarea și viața răniților” – fila 44. În septembrie 1944, prefectul de Suceava a dat ordin ca tinichigiii din localitate să confecționeze urgent zece căldări și zece ligheane pentru spital, iar Serviciul Bunurilor Părăsite să doteze spitalul cu dulapuri, scaune și alte articole.
În primele zile, din lipsa paturilor individuale, răniții dormeau pe paturi improvizate, mai mulți laolaltă.
Altă adresă a prefectului cerea imperios ca, „până la 9 octombrie, orele 6”, să fie puși la dispoziția spitalului trei zidari, doi lemnari, două căruțe, un butoi cu metal, un butoi de lemn. Magazinelor particulare din Suceava, câte existau la vremea respectivă, li s-au cerut să ofere spitalului sticlărie, lămpi de petrol, bazinete, cântare. Deținuții de la închisoarea din oraș (în actualul sediu al Palatului de Justiție) au fost puși să lucreze terenul agricol al spitalului, iar de la Mănăstirea Dragomirna sunt invitate zece măicuțe pentru îngrijirea bolnavilor.
Șeful Poliției se angajează să colecteze pentru spital materialele necesare din localitățile Burdujeni și Adâncata, iar din localitatea Sf. Ilie sunt ceruți 500 de kilograme de cartofi.
La 5 și 6 septembrie ’44, se cere din partea spitalului în mod urgent asigurarea cu mobilier și inventar de bucătărie, pături și plăpumi, veselă pentru 220 de oameni, cât și un polițist permanent, un portar, lăcătuși și alți meseriași.
Ofițeri și soldați, tratați laolaltă cu prizonierii
„Pe durata funcționării, spitalul a internat 294 de răniți și bolnavi militari: șase ofițeri, nouă subofițeri, 266 de militari români, doi români prizonieri, cinci civili, șase prizonieri nemți, doi prizonieri unguri. Răniții au ocupat 14 saloane, după gradul militar, natura și gravitatea bolilor și rănilor”, scrie doctorul Ioan Iețcu în lucrarea „Existența efemeră a unui spital militar la Suceava în anul 1944”.
Războiul și răsturnările politice din țară accentuau dificultățile cu care se confrunta spitalul militar.
La 6 octombrie 1944, spitalul militar își încheie misiunea, după 32 de zile de activitate.
Materialele și inventarul spitalului au fost distribuite altor unități: Jandarmi, Liceul de Fete, Regimentul 3 Grăniceri, Spitalul Civil din Burdujeni, particulari cu posibilități materiale restrânse.
Unități medicale private, la Suceava, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial
În preajma celui de-al Doilea Război Mondial, ne informează doctorul Ioan Iețcu, în Suceava funcționau, în afara spitalului de stat, două dispensare medicale particulare, precum și un sanatoriu particular cu 15-20 de paturi, dotat cu o sală de operații, o instalație de radiologie și doi medici.
Proprietarul sanatoriului, situat în zona centrală a Sucevei, era un anume doctor Silvestru Strugaru, un unchi de-al doctorului Iețcu.
“A funcționat mai mulți ani, iar după ce s-a făcut naționalizarea, în ’48, a început să aibă necazuri. Fiindcă proprietatea privată nu mai era agreată, a fost considerat dușman al poporului și trimis în lagăr, unde a stat timp de trei ani”, povestește Ioan Iețcu.
