Spiritus rector

În fiecare primăvară, scriitorimea este invitată la Iași, unde se organizează „Zilele revistei Convorbiri literare”. Oricât ar fi de atractiv și tentant programul în sine (uneori chiar e, alteori nu prea…), principalul merit al tradiționalei manifestări îl constituie prilejuirea întâlnirii unor oameni ai scrisului despărțiți nu atât de sutele de kilometri, cât de tăcerea ce le înconjoară truda concretizată în revistele editate ici-colo și rămase cronic în „cercul strâmt” al interesului local.
La „Zilele revistei Convorbiri literare”, fiecare aduce și oferă publicații literare altfel de negăsit în rețeaua de distribuție – dacă mai există o asemenea rețea națională. Puține, foarte puține, sunt postate și pe internet, așa că întâlnirea scriitoricească de la Iași deschide pentru o clipă, asemenea unui flash revelator, o perspectivă altfel deplin încețoșată.
Prima constatare: că multe mai sunt periodicele literare! A doua: mai toate ar merita să se bucure de o circulație în stare să le aducă și dincolo de granițele județului ori municipiului în care apar. A treia: bogăția de formule publicistice și de concepții redacționale le conferă interes și personalitate. A patra: mai toate au un „spiritus rector” care, în conformitate cu zicerea „omul sfințește locul”, a fost și rămâne titularul recunoscut al unui proiect de grup dominat de personalitatea coalizantă. Colegiile directoare, colegiile de redacție, sunt trecute în caseta tehnică mai mult ca să fie, să impresioneze și să confere publicației un spor de prestigiu. Iluzorie și inutilă precauție: revista trăiește și se exprimă în spațiul cultural cu care a izbutit să se împroprietărească prin ceea ce publică și nu prin listele de nume, oricâtă greutate ar avea acestea.
Greu de crezut că (de pildă) revista gălățeană „Antares” beneficiază de aportul „redactorilor externi” Ion Dumitru (Germania), A.R. Morlan (USA), Raymond Humpreys (Marea Britanie); fac-totum-ul rămâne directorul Corneliu Antoniu. În rest, copilării.
După dispariția lui Alex. Deșliu, frâiele revistei „Saeculum” (Focșani) au fost preluate de Mircea Dinutz, care, alături de dna Nina Deșliu, asigură continuitatea unei concepții redacționale și a unei ținute publicistice remarcabile. De unde se vede că și după trecerea patronului spiritual dincolo de Styx, „marca depusă” poate să-și mențină funcționalitatea.
Altfel, este cât se poate de evident că „Bucovina literară” înseamnă, înainte de orice, Ion Beldeanu, „Porto Franco” (Galați), Sterian Vicol (în caseta tehnică precizându-se: „redactor șef, fondator, realizator”), „Convorbiri literare”, Cassian Maria Spiridon, „Oglinda” (Focșani), Gh. Neagu, „Arca” (Arad), Vasile Dan, „Spiritul critic” (Pașcani) Leonard Gavriliu, „Clipa” (Chișinău), Aurelia Borzin, „Clipa” (București), Dinu Săraru, „Axioma” (Ploiești), Marian Ruscu ș.a.m.d.
Reviste apar peste tot, de la Rm. Sărat la Satu Mare, de la Tg. Jiu la Tecuci, în condiții dificile, cu finanțări modeste și intermitente, cu sponsorizări trudnic de obținut și, ades, cu adresa redacției în apartamentul directorului. Ar fi prea de tot să le pretindem deplină imparțialitate și obiectivitate în tratamentul oferit autorilor locali, câtă vreme și publicații așa zis „centrale” practică la față de cortină creștineasca susținere de grup. Bine măcar că „tresărirea de orgoliu” așteptată și necesară a făcut să dispară din sumarul anumitor reviste semnăturile de tot betege ale unor sponsori care, pare-se, condiționau acordarea sprijinului material de tipărirea jalnicelor lor creații.
Și fiindcă realizatorii acestor publicații se citesc între ei, avem prilejul să aflăm noutăți care, cu siguranță, ne-ar fi scăpat. De pildă, să aflăm că enunțul „Actualul sat global care este omenirea n-are încotro, se îndreaptă decât spre o nouă Comună Primitivă, atâta doar că acest sat global a trebuit să devină oraș universal ca să poate ajunge în noua Comună Primitivă” ar fi… poezie (autor Ion Zubașcu, în „Familia”), ori să rămânem uimiți în fața precarității stilistice a autorilor consacrați, analizați „la sânge” în „Spiritul critic” ce apare la Pașcani.
Prima (mare!) calitate a tuturor revistelor este aceea…. că există. Dacă-și vor lua în serios misia de ferment cultural zonal, dacă vor ști să treacă peste orgolii și vor izbuti să impună nume noi, ale unor autentice valori, într-un peisaj literar național confuz, ostenit și marcat apăsat de veleitarism, își vor dovedi utilitatea, și, de ce nu, necesitatea. Dă-le, Doamne, viață lungă!