Spiritualitatea și cultura românească în lumina credinței ortodoxe

1. Vom lua mai întîi un exemplu din folclorul poporului român. Și anume, tema sacrificiului din legenda mănăstirii Argeș. Cînd a fost prezentată această temă la Simpozionul sud-est european de la Heidelberg din septembrie 1976, un benedictin maghiar a remarcat că, deși tema sacrificiului e prezentă în creația folclorică a mai tuturor popoarelor din sud-estul european și chiar și a altor popoare, numai la poporul român tema sacrificiului e pusă în legătură cu o biserică, mai precis cu o mănăstire. La toate celelalte popoare e pusă în legătură cu un pod, sau cu altă construcție. La fel, a observat el, numai la poporul român jertfitorul se preface într-o fîntînă din care își astîmpăra setea sau își reînnoiesc puterea de viață trecătorii. Astfel, în gîndirea poporului român clădirea unei biserici (sau mai precis a unei mănăstiri) și săparea unei fîntîni sînt cele mai nobile și mai generoase realizări și tocmai prin aceasta sînt legate de o jertfă sau de o totală depășire de sine a celui ce le dă ființă.
În mănăstire vor trăi oameni care și-au jertfit viața lor lui Dumnezeu. Sacrificiul vieții lor are o primă sursă de inspirație și de putere în jertfa celui ce-a zidit locașul care face posibilă sporirea lor în duhul acestei totale renunțări a lor la ei înșiși. Totul e centrat în acest locaș de jertfă: de la clădirea lui pînă la viețuirea celor ce vor petrece în el de-a lungul veacurilor viitoare în duh de jertfă. O mănăstire e o linie continuă de jertfă de la începutul ei pînă la sfîrșitul veacurilor. Din jertfă se naște și în jertfă își prelungește existența pînă la capăt. Pe un plan mai moderat, acest fenomen are loc și în existența oricărei biserici. Credincioșii oricărei biserici iau pildă și putere de depășire a egoismului lor în ambianța bisericii, în al cărei altar sînt zidite moaște de martir, cum astfel de moaște sînt cusute și în antimisul de pe Sfînta Masă din Altar. Dar în mod principal viața lor de dăruire jertfelnică se hrănește din jertfa euharistică de pe altarul Bisericii.
Dacă mai amintim că numele Manole e forma prescurtată a lui Eamanuel, un alt nume al lui Hristos (cu noi este Dumnezeu) și că trupul în grecește e de genul feminin (sarx) avem în legenda mănăstirii Argeșului o străvezie aluzie la Hristos care își întemeiază Biserica Sa pe jertfa de la Golgota și pe prelungirea ei euharistică, la care se adaugă, ca o rodire, jertfa mucenicilor și a tuturor credincioșilor care contribuie la întreținerea ei ca locaș de comunicare, prin depășirea egoismului lor. Fundamentul continuu al Bisericii ca realitate văzută și spiritual-comunitară este jertfa lui Emanuel, devenit în formă populară Manole.
Dar poporul român a dat o aplicare proprie, de supremă intensitate emoțională și de bogata complexitate, jertfei lui Hristos pentru întemeierea Bisericii. Această supremă și complexă intensitate emoțională dată, ca o contribuție specifică, de poporul român temei jertfei lui Hristos, întemeietoare de Biserică, stă în faptul că în legenda mănăstirii Argeș, Manole își sacrifică soția sa. Pentru omul căsătorit cea mai mare jertfă pe care trebuie să o dea e jertfă soției sale iubite. Jertfirea celei mai scumpe ființe e mai grea decît jertfirea propriei persoane. E în fond și ea jertfa propriei persoane dar dublată de durerea pătimirii unei alte persoane și anume a celei mai scumpe, pe care ai vrea să o vezi fericită, mai fericită decît pe tine, fericirea ei constituind propria ta fericire. Într-un fel acea ființă face parte din tine însuți, e trupul tău („femeia e trup bărbatului”). Această ființă, care face parte din tine, e totuși o ființă deosebită și la durerea ta să o pierzi – fapt pe care îl trăiești, ca o pierdere a ta proprie, a bucuriei, a rostului vieții tale – se adaugă trăirea durerii ei în fața morții, durere pe care tu o trăiești spiritual mai intens decît durerea în fața propriei tale morți. De aceea, durerea lui Manole din legenda mănăstirii Argeșului ne cutremură ca cea mai sfîșietoare durere posibilă. Dar în cazul lui Manole, nu el este cel ce își dă cel dintîi viața ca pildă pentru alții, ci trebuie să o dea întîi pe a soției sale. Desigur în jertfirea ei este implicată atît de mult jertfirea lui, încît această jertfire a lui trebuie să urmeze și ea cu necesitate. Dar durerea e cu mult mai mare cînd trebuie să jertfești pe cel scump al tău înainte. (O exemplificare istorică a acestei sfîșietoare dureri acceptată pentru Biserică e cea a lui Brîncoveanu care trebuie să îndure durerea executării copiilor lui înainte de executarea sa. Precum se vede, imaginația poporului român s-a inspirat din cazuri reale ale zbuciumatei sale istorii, nu a fost o imaginație fantezistă).
(Pr. Prof. Dumitru Stăniloae)