Spiritualitate creștină – Credința

Atei convinși sunt puțini. De multe ori cei ce se declară necredincioși, de fapt, își impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-și trăi viața în neorânduială și fără nici o cenzură morală.
Din păcate nici credincioșii convinși nu sunt foarte mulți. În România majoritatea covârșitoare a locuitorilor s-au declarat credincioși. Este vorba, însă, de o credință căldicică, care nu determină la acțiune. De fapt, la un moment dat și apostolii i-au cerut Domnului Hristos: „Sporește-ne credința. Iar Domnul a zis: De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și vă va asculta” (Luca 17, 5-6).
La acțiune duce o asemenea credință tare, credință lucrătoare, iar nu una teoretică. O credință leșinată te face să trăiești ca și cum n-ar exista Dumnezeu.
O credință adevărată, dacă ai și o judecată sănătoasă, te determină să trăiești în conformitate cu convingerile tale. Dacă ești creștin, ea te determină să-ți dedici viața lui Hristos. Ea îți spune că Hristos este Dumnezeu adevărat. Existența Lui e tot atât de adevărată ca existența ta. El este cu tine chiar și în acest moment când citești. El te dorește să devii una cu El, iar scopul vieții tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu ești creștin adevărat decât în măsura în care îți predai viața Lui.
S-ar putea să trăim cu impresia că așa și este. Lucrurile trebuiesc însă verificate.
Curajul să-ți pui viața în mâinile lui Hristos
În veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. (1) El a întins o sfoară peste cascada Niagara și apoi în fața a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns, mulțimea a început să-i scandeze numele: “Blondin! Blondin! Blondin!”
Victorios și-a ridicat brațele și i-a întrebat: “credeți în mine?” Iar ei i-au răspuns într-un glas: “Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut liniște le-a vorbit din nou: “Mă voi întoarce din nou pe aceeași sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe cineva în spate. Credeți că pot face lucrul acesta?” Mulțimea a strigat: “Credem! Credem!”
A continuat apoi: “Cine vrea să-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toți se codeau. În cele din urmă din mulțime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin și în următoarele trei ore și jumătate Blondin a trecut cu el în spate pe malul canadian. Unul din zece mii.
Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo și au strigat: “Credem! Credem! Credem!” Credință adevărată a avut însă numai o persoană. A crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creștin, ci a avea curajul să-ți pui viața în mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.
Credința adevărată te determină la acțiune, te face să pornești cursul despătimirii și să fii preocupat de viața spirituală. Despre o asemenea credință este vorba aici. (…)
Teoretic toată lumea crede
La ultimul recensământ 86% din cetățenii României s-au declarat ortodocși și peste 98% credincioși. Toate bisericile sunt pline în timpul slujbelor religioase. Tragedia este, însă, că puțini dintre participanți sunt mărturisitorii unei credințe puternice și lucrătoare. Teoretic toată lumea crede. Peste tot asiști la ceremonii religioase oficiate cu cele mai diverse ocazii. Nu lipsesc oficialitățile și personalitățile marcante. Întrebarea esențială este, însă, ce înseamnă Hristos pentru fiecare dintre ei?
Dacă intri într-un bar, sau în orice local, și-l întrebi pe cel de lângă tine: “crezi în Dumnezeu?” Probabil că îți va răspunde: „Da!” Pe jumătate mort de beat, sau pe punctul de a se lansa într¬-o aventură amoroasă, îți va spune totuși că el crede în Dumnezeu. Dacă, însă, i-ai pune întrebări legate de felul cum se răsfrânge credința în viața lui ți-ar răspunde mai greu. Pentru că el este un creștin cu numele și nu cu preocupările. A fi un credincios adevărat înseamnă a crede tot ceea ce spune Mântuitorul. A fi creștin înseamnă a-L urma pe Hristos, a trăi în Hristos, a păzi poruncile Lui.
Este adevărat că și credința trece printr-un proces de creștere. Crezi în numele bun al cuiva pentru că o persoană vrednică de încredere ți-a vorbit despre acesta. Pentru a te lămuri mai bine, începi să studiezi despre el, să citești ce a scris, să cauți ce s-a scris referitor la viața lui. Apoi, dacă ești pasionat, ajungi să-l cunoști direct. Relația directă, pe care o aprofundezi, îți aduce fericirea pe care o căutai.
Așa se întâmplă și în viața de credință. “Ea poate începe numai cu încrederea în mărturia oamenilor care L-au cunoscut, au făcut experiența prezenței Lui și s-au învrednicit de vederea feței Lui. Aceasta înseamnă încredere în mărturia experienței, trăirii strămoșilor, a sfinților, a profeților, a Apostolilor. În continuare, credința poate progresa în descoperirea și cercetarea dragostei pe care o fac evidentă lucrările Sale, intervențiile Sale revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne îndrumă spre adevăr. Astfel, credința se transformă în certitudine nemijlocită și în dăruire totală de sine dragostei Sale, atunci când ne învrednicim să cunoaștem fața Lui, frumusețea necreată a luminii slavei Lui”. (16)
Acest proces de creștere a credinței, de fapt, are loc concomitent cu despătimirea noastră. “Cunoștința naturală”, spunea Sfântul Isaac Sirul, duce la credință. Credința ne determină să avem frică de Dumnezeu și să ne pocăim, începând drumul greu al despătimirii. Finalul este “credința din vedere” sau contemplația. Întâi îl vedem „ca prin oglindă”, iar în final “față către față” (1 Corinteni 13, 12).
Ajungând la o credință serioasă suntem conștienți că Dumnezeu este de față pretutindeni și mereu. Când muncim, când ne destindem, când mâncăm și chiar când păcătuim El este prezent. Este de față și ne vede, pentru că „Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă” (Inț. 1, 7).
Suntem conștienți că Dumnezeu ne vede și suntem tot atât de conștienți că am făcut multe lucruri rele pe care Dumnezeu nu le îngăduie. Și atunci ne cuprinde frica de Dumnezeu, care ne duce la pocăință. Așadar credința este primul pas în viața duhovnicească. Ea ne dă imboldul necesar pentru a acționa, pentru a ne schimba viața. “Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6).
(Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, în volumul DINAMICA DESPĂTIMIRII – Apărut în 2001 la Editura Reîntregirea)