SPIRITISMUL

Fărădelegea vorbirii cu morții, sau spiritismul, are vechime mare. În zilele noastre a ajuns o adevărată modă de lume mare și, fiind cea mai subțire dintre amăgiri, e și cea mai primejdioasă rătăcire (…).
Biserica nu tăgăduiește spiritismul, ci îl oprește.
Iată de ce:
Spiritul care vine nu poate aduce nici o probă îndeajuns de convingătoare despre ființa sau identitatea sa. Poate înșira dovezi după dovezi, arătând că știe lucruri, pe care, ni se pare nouă, numai răposatul putea să le știe. Dar și îngerii răi sau spiritele pot să le știe tot atât de bine. În nici un chip nu putem fi siguri de identitatea celui care vorbește sau scrie întocmai ca răposatul. Se întâmplă, adică, cea mai meșteșugită substituire a persoanei, care e înlocuită și copiată întocmai întru toate, cum o știam și noi ca amăgirea noastră cea din bună credință să fie desăvârșită; iar noi să credem o lucrare de amăgire, ca pe cea mai adevărată descoperire de dincolo. Și văzând că cele mai multe descoperiri se împlinesc mai pe urmă, primești fără de control cea mai de pe urmă înșelare. Iar aceasta o pățesc mai ales cei ce ocolesc sfintele Predanii ale Bisericii și umblă după măiastra înșelare ca să-i povățuiască aceia către lumea de dincolo. E și mai ușor: spiritismul nu cere lupta cu sine însuși, nu cere sfințirea vieții, nu cere recunoașterea dumnezeirii Mântuitorului, nu oprește ispitirea de Dumnezeu -căci tocmai aceasta e spiritismul.
Am putea fi întâmpinați de adepții spiritismului cu cuvântul ca dintre sfinți mulți au grăit cu îngerii, iar unii cu adevărat au grăit și cu îngerii, iar unii cu adevărat au grăit și cu cei mutați de aici, ba și la viață i-au întors; dar asta a fost din îngăduința lui Dumnezeu, ca o mărturie de nemurire a sufletului și a învierii celei de obște, și ca o slavă cu care i-a cinstit pe sfinți. Din când în când se arată între oameni cât ascultă Dumnezeu de sfinți când arde într-înșii iubirea de oameni și voiesc să-i scape de vreo mare nedreptate năpăstuită peste dânșii: ei cer de la Dumnezeu mărturia celui de dincolo de mormânt. Dar de la minunile lui Dumnezeu prin sfinți și până la descoperirile spiritiste e tot atâta depărtare, cât de la sfinți la ispititorii de Dumnezeu. Viața Sfântului Ciprian, care înainte de a fi creștin era mare vrăjitor și înșelător de oameni, ne poate sta mărturie și în privința spiritismului.
Altă pricină, pentru care Biserica își oprește fii de la calea lăturalnică a spiritismului și a vrăjitoriei de toate treptele, e aceasta: s-a băgat de seamă că practica spiritismului duce la nebunie. Făcându-se cercetare undeva, într-o casă de nebuni, s-a găsit că 70 de inși la sută făcuseră spiritism. Cum se ajunge la nebunie e ușor de priceput: fiecare ședință se poate face numai dacă toți cei din adunare se învoiesc să împrumute din ei o anumită putere nervoasă, trebuitoare spiritului de dincolo, care scrie sau vorbește printr-unul din cei adunați. Acela își pierde conștiința de sine în vremea ședinței, cade în transă. Împrumutarea puterii nervoase pe care o solicită spiritele spre a putea comunica dincoace e mai mult o învoire la jaf pe socoteala sănătății nervilor, jaf care duce, încetul cu încetul, pe unii mai repede, pe alții mai târziu la a nu se mai putea sluji de minte și de nervi, căci tâlhărite de spirite slăbesc și, oarecum zicând, își schimbă firea, încât toate le văd printr-un duh străin, altfel decât cealaltă lume normală. Așa începe să se arate nebunia, de cele mai multe ori fără întoarcere. (Extrase din cartea „Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX”)