Speranța născută în zi de sărbătoare

Dumnezeu Îl trimite pe Fiul pentru ca omul să-L redescopere pe Dumnezeu. Acest fapt, realitatea imediată a sărbătorii Nașterii Domnului, constituie privilegiul fundamental al umanității. Dumnezeu ne cheamă, nu ne uită și nu ne lasă să rătăcim dincolo de timp și spațiu, într-o agonie existențială, lipsită de speranță și fără posibilitatea de a ne pocăi pentru greșeala făcută. Nașterea Domnului modifică sensul transcendent al condiției umane. De acum El ne este aproape. El este în noi, pentru noi, pentru restaurarea sensului creației Sale, pentru o posibilă readucere a umanului în starea atemporală și desăvârșită a raiului. Primim ajutorul dumnezeiesc ca un act evident, concretizat prin nașterea Pruncului, ca o nouă realitate, necunoscută nouă până acum. Devenim responsabili de destinul nostru. Nu mai există scuza că nu știm, că suntem neștiutori. Cunoașterea binelui și a răului este reactualizată prin criteriul dumnezeirii sădite în noi, fapt definitiv clarificat. Suntem ajutați să înțelegem binele, iubindu-l și conștientizându-l. Mai mult, înțelegerea binelui este definită prin criterii bine stabilite: cei buni sunt venerați ca exemple vii ale lucrării lui Dumnezeu în noi. Teologia folosește în acest sens termenul de „antropologie pozitivă“, adică afirmarea convingătoare a umanității ca parte integrată în lumea creată de Dumnezeu.
Adam și discernământul omului nou
Da, omul a pierdut raiul. A căzut din condiția primordială a celui care a dat nume tuturor celor de pe pământ. Nu a respectat interdicția de a nu mânca din pomul binelui și al răului. Am fi tentați să afirmăm că prin gestul lor primii oameni și-au asumat o răspundere, reacționând neașteptat în raport cu darul cel mai prețios primit de la Dumnezeu, cel al discernământului. Se impune o precizare indispensabilă: porunca divină de a nu mânca din fructul oprit nu a fost una negativă, ci o chemare de a folosi pragmatic acest discernământ indispensabil. Cel care dă nume tuturor ființelor trebuie să facă dovada vredniciei sale. Și dovada nu s-a dat. Diferența dintre omul care părăsește raiul și cel care se naște odată cu Fiul Domnului este cea a unui nou discernământ, a unei noi percepții: Dumnezeu ne iubește, dar ne încearcă, pentru ca să devenim puternici. Și atunci când ne asumăm această realitate, dovedim implicit prezența Omului Nou în noi, depășind ceea ce au fost Adam și Eva. Omul Nou primește sensul mântuirii prin asumare independentă, responsabilă și răsplătită de Dumnezeu. Omul Nou se străduiește să urce treptele binelui așezate în noi, care duc la sfințenie și care erau necunoscute celor care au pierdut raiul.
Credința în Pruncul născut în Betleem înseamnă căutare, răbdare și evlavie
Fiul s-a născut pentru ca noi să alegem binele într-o apoteoză a milei dumnezeiești care ne cheamă la viață veșnică. A fi creștin înseamnă a ne raporta la măreția smerită a Pruncului în fața căruia magii vin să se închine și să-I aducă daruri de preț. A fi creștin înseamnă să fim și noi iertători cu ceilalți, să ne fie milă, să nu greșim, să iertăm fără aroganță greșelile altora. Și mai ales să nu ne amăgim niciodată. A crede cu adevărat nu este ușor, înseamnă strădanie și stăruință, înseamnă căutare, răbdare și evlavie.
Mi-aș dori să fiu asemenea magilor. Să mă las condus de steaua care-mi luminează drumul în întunericul nopții, să fiu oricând hotărât a mă osteni la drum lung și anevoios pentru a mă putea închina Pruncului Sfânt. Poate că un asemenea pelerinaj ostenitor, chiar dacă e imaginar, are valoarea unui început real, al unei reevaluări și al unei descoperiri. Sfânta sărbătoare a Crăciunului este mereu un început, o nouă speranță care se suprapune celor trăite în alți ani și în alte ierni. Să ne ajute Dumnezeu să ieșim din întuneric către lumină, să învățăm și să stăruim în rugăciune, pentru a cunoaște blândețea sfântă a speranței într-o apropiată mântuire.
(Dumitru Horia Ionescu, sursa: Ziarul Lumina)