Se-ntîmplă uneori ca lipsa de inspirație să se instaleze exact în preajma orei de predare a rubricii tale fixe din ziar, și ce te faci atunci, cum o scoți la capăt, cînd cititorii așteaptă, redactorul-șef așteaptă și el. N-ai nici o idee care să miște tasta calculatorului și ești disperat.
Cu destui ani în urmă, ca să ies din încurcătură, am inventat o scrisoare de la cititori.
Stimate domnule Mihuleac,
Așternem aceste rînduri pe hîrtie, cu nădejdea că nu le veți considera simple fantezii ori calomnii istorice. Sîntem niște pensionari responsabili, destui dintre noi aspirînd cu îndreptățire la funeralii de cartier sau chiar municipale.
După cum opinia publică știe, în orașul nostru, a fost înălțată o statuie ecvestră, reprezentîndu-i, într-o manieră plină de har, pe Mihai Viteazul și pe armăsarul său credincios. Am salutat și noi acest nou triumf orășenesc, statuile fiind foarte simpatizate de cetățenii români și străini, de toate vîrstele și profesiile.
Îmbătați de istorie, n-am acordat vreo atenție amănuntului că materialul pentru această statuie provine din topirea „Monumentului Ostașului Sovietic”, situat, pînă nu demult, în apropiere, gîndindu-ne că ce contează, bronzu-i bronz, bine i-au făcut rusului că l-au topit, oricum nu se topea nimeni după el, dacă ne permiteți jocul de cuvinte.
Dar, așa e istoria: ea ține să ne amintească, din cînd în cînd, că sînt pe lume amănunte cu resurse nebănuite, în ciuda dimensiunilor relativ mici (la fel cum, pe harta lumii, se află mici popoare cu resurse nebănuite). Concret, în urma pîndelor repetate organizate de noi, am constatat că Mihai Viteazul a căpătat năravuri de ostaș sovietic.
Nu ne referim aici doar la mirosul neplăcut pe care-l degajă în anumite nopți, ci și la altele, mult mai grave din punct de vedere istoric și social, cum ar fi că s-a apucat de bătut din senin calul, că servește regulat vodcă siberiană și că mahorca pe care-o fumează e dintre cele mai puturoase.
Ce se mai poate spune despre faptul că, nu o dată, l-am auzit pe voievod suduindu-i, cu o grosolănie tipic slavă, pe trecători, care doar din respect pentru istoria neamului nu s-au întors să-i spună cîteva de la obraz, cît e el de lung și de voievod?!
Dar asta nu-i tot, fiindcă-n unele nopți cu deficit de înstelare, l-am observat pe Mihai descălecînd și luînd urma perechilor îndrăgostite, cu intenții destul de tulburi.
Pe deasupra, și calul de dedesubtul lui a obținut purtări dintre cele mai subumane, derivînd, cu certitudine, și din faptul că nu a fost potcovit prin castrare. Purtările calului, o spunem în deplină cunoștință de cauză, acordă un exemplu de o rară negativitate elevilor de la școlile din zonă, care numai de exemple negative nu duc lipsă, la televiziune și-n discotecă.
În concluzie, stimate domn, considerăm că ne aflăm în anticamera unui cutremur, care poate șifona iremediabil imaginea și demnitatea orașului nostru. Un voievod care-o apucă pe căi greșite, o cușmă șmecherească, o sabie și-un armăsar, depravat și el: iată compoziția scandalului perfect.
De aceea, cunoscîndu-vă implicarea în problemele civice, vă rugăm să faceți public mesajul nostru, pentru ca statuia să fie urgent topită și-apoi refăcută din material curat, neimpregnat istoric.
Trăiască istoria seculară a românilor!
Semnează: „Un grup de pensionari”.
*
Am publicat această scrisoare-șoc, bucurîndu-mă cumva c-am ieșit din încurcătură. Am crezut că cititorii o vor lua drept o glumă reușită. Nu mică mi-a fost surpriza să constat că anumite organizații obștești o au luat-o de bună, protestînd public, indignate peste măsură de comportamentul voievodului și al calului său necastrat.
De-atunci, nu mă mai joc cu opinia publică.
