Șotii

De câte ori ajungea la Iași, Caragiale se întâlnea cu bunul său prieten Petre Missir, la acea vreme judecător supleant al Tribunalului din „a doua Capitală”. Odată, a venit și nu l-a găsit. Și atunci, autorul „Năpastei” i-a lăsat un răvaș ce avea să devină celebru prin concizie, jovialitate, metrică, ingeniozitate: „Missiraș / Sunt la Iași / (Sau la Ieși) / Dacă eși / De la slujbă / Vin’ la Cujbă. / Al matale / Caragiale”. Este dat de exemplu în studiile privind versificația românească, a ajuns în (unele) cărți de școală, iar sintagma „Al matale, Caragiale” o întâlnim azi pe afișele unor spectacole teatrale. Cu cât crește distanța în timp, cu atât dispare îndoiala asupra paternității ghidușiei versificate. Marea surpriză apare când parcurgi culegerile de documente literare. Primul semnal îl dă chiar „andrisantul”, Missir, care, la 17 iunie 1912 (chiar în ziua apariției versurilor în presă) îi scrie lui Nicu Gane: „Dragă amice, văd în „Viitorul” publicate versurile lui Caragiale „Missiraș / Sunt la Iași” etc., cu un comentariu pe care l-ai fi povestit dta (…) eu mă simt cu totul străin de chestie. Nici nu-mi aduc aminte să fi primit o asemenea comunicare și nici că a existat la Iași o crâșmă cu numele lui Cujbă și pe care să fi o frecventat cu Caragiale. Fiindcă e vorba și de mine, te rog comunică-mi ce știi. Ori poate este invenție și povestea ce ți se atribuie?” („Documente din arhive ieșene”, coordonator, D. Ivănescu, vol.II, pag. 63)
Se îndoiește tocmai Missir, care mai primise misive ghidușe de la Caragiale; într-o scrisoare către fiul său, nedatată, vorbește despre o telegramă… în versuri expediată de Conu’ Iancu și publicată apoi de Ranetti în „Furnica”, mai apoi, în 1922, și în „Adevărul literar și artistic”. Dar… semnată. Am dat peste răspunsul lui Gane (21 iunie 1912) într-o carte de memorialistică, la vremea ei celebră: „Orașul amintirilor”, de Eug. Herovanu, proaspăt achiziționată de la un anticar bucureștean (pag. 325). Gane o dă cotită: „Iubite Missiraș, este adevărat că versurile lui Caragiale (sic!) au fost povestite de mine unui reporter de la „Viitorul”. Însă eu le-am auzit de la fiu-meu Alexandru, care, și el, le-a auzit la Curte (n.n.: despre ce „curte” să fie vorba?). Aceste versuri sunt foarte răspândite la Iași, sunt, pot zice, în gura tuturor. Cine le-a născocit, habar n-am. Au ieșit din pământ ca floarea de câmp nesămănată de nimeni. Trebuie însă să recunoaștem că versurile sunt nostime, corecte și foarte potrivite cu caracterul umoristic al lui Caragiale. De asemine nici eu, că-s mai bătrân decât tine, nu-mi aduc aminte să fi existat vreodată o crâșmă a lui Cujbă care să fi servit ca loc de întâlnire al intelectualilor la Iași. În sfârșit, vrând-nevrând, vei rămâne celebru alături de Caragiale. Ești în cea mai bună companie.”
După cum se vede, în acea vreme lumea avea răgaz pentru epistole, și umor să guste șotii. Cine să fie autorul celebrei invitații la Cujbă, mister. La începutul lunii, Caragiale murise, la Berlin, și nu-i total lipsită de temei supoziția că s-a așteptat decesul scriitorului pentru lansarea poezioarei fără riscul vreunei dezmințiri. Greu de crezut că, totuși, ar fi isprava vreunui ieșean, fiindcă literații din urbe cunoșteau prea bine geografia crâșmelor și n-aveau cum să inventeze un Cujbă doar din necesitățile… rimei. Dac-o fi scris-o chiar Caragiale?… Atât de cunoscute erau versurile din patru silabe în târgul Ieșilor, c-au făcut școală și au apărut pastișe. Când Missir, precursor al traseiștilor politici de azi, a făcut saltul la conservatori, pac și răvașul, la fel de anonim: „Missiraș / De la Iași / Sau din Ieși / Cum de eși? /Dintre vechii junimiști / Făcuși țâști / La Tachiști!”
De reținut comentariul împăciuitorist al lui Herovanu, care, după ce teoretizează că „valoarea unei anecdote nu stă în adevărul istoric, ci în adevărul ei moral, adică în verosimil și caracteristic, nu prin ceea ce afirmă, dar prin ceea ce evocă”, trage concluzia: „lucrurile povestite ar fi putut să se fi întâmplat așa cum se povestesc, după cum și versurile atribuite lui Caragiale ar fi putut să fi ieșit, chiar în forma în care le cunoaștem, din mintea și pana maestrului.” Așa că… asta e.