„Soția călătorului în timp”

O carte pe zi: „Soția călătorului în timp”
Autor: Audrey Niffenegger
Traducător: Ona Frantz
Apariție: 2024
Nr. pagini: 664
Editura: ART
Audrey Niffenegger a început să publice în 1978, la vârsta de 15 ani sub tutelajul lui William Wimmer. “Soția Călătorului în Timp” a fost publicat pentru prima dată în 2003. Această lucrare combină elemente de ficțiune științifică, dragoste și dramă, urmărind o poveste neobișnuită și emoționantă despre dragoste, pierdere și destin.
Descriere
Clare Abshire și Henry DeTamble s-au întâlnit când ea avea șase ani, iar el, treizeci și șase. Și s-au căsătorit când ea tocmai împlinise douăzeci și trei, iar el, treizeci și unu. Oricât de imposibil ar părea. cei doi își trăiesc povestea de dragoste prinși în plasa timpului ca într-o pânză de păianjen. Diagnosticat cu o boală neverosimilă și extrem de rară, din cauza căreia ceasul său biologic se resetează periodic, Henry se trezește adeseori pierdut în timp, atras ca un magnet spre momentele de intensitate emoțională atât din trecut. cât și din viitor. Disparițiile sale sunt spontane, iar în urma lui nu rămâne nici un indiciu care să le spună celor dragi unde a dispărut, dacă e bine sau când se întoarce.
Ce spun criticii
„O poveste de dragoste puternică și originală” (People)
„Numai un cititor cu inima de piatră n-o să se emoționeze până la lacrimi citind această celebrare ambițioasă a triumfului dragostei asupra timpului.” (Chicago Tribune)
„Cu ce iscusință se joacă Niffenegger în sala de oglinzi a vremii!” (The New Yorker)
Frânturi din „Soția călătorului în timp”
“Urăsc să fiu acolo unde ea nu este, când ea nu este. Și totuși plec mereu, iar ea nu mă poate urma.”
“Mă ridic în miez de noapte și Henry nu e lângă mine. Intru în panică. Variantele mi se aglomerează în mine. Ar putea fi lovit de o mașină, blocat într-o clădire abandonată, afară în frig…”
“Cu mult timp în urmă, bărbații ieșeau pe mare, iar femeile îi așteptau pe țărm, scrutând orizontul ca să zărească micile ambarcațiuni. Acum îl aștept eu pe Henry. Dispare fără voia lui, fără avertisment. Îl aștept. Fiecare clipă de așteptare îmi pare un an, o eternitate. Fiecare moment e dens și transparent ca sticla. Prin fiecare clipă văd o infinitate de clipe aliniate, așteptând. De ce s-a dus unde nu-l pot urma?”
“Stau așezată pe podeț și privesc la gâzele care patinează pe suprafața nemișcată a micului iaz, gândindu-mă la Henry. Azi nu e zi de Henry; următoarea e abia peste douăzeci și două de zile. Afară s-a răcorit bine de tot. Henry îmi pare dificil și enigmatic. Toată viața am considerat că nu-i mare lucru treaba asta cu Henry; asta deși Henry e secretul meu și, ca orice secret, e prin urmare fascinant. Henry mai e și un fel de miracol, și nu de multă vreme a început să-mi fie tot mai clar că cele mai multe fete nu au un Henry sau, dacă îl au, păstrează tăcerea asupra acestui fapt.”