Șorban?

La începutul toamnei, Chișinăul a omagiat limba și literatura română, organizând mai întâi un mega-Salon de Carte, la care au participat, alături de edituri din Republica Moldova și România, case de presă din SUA, Marea Britanie, Franța și Cehia. Sub patronajul Academiei de Științe a Republicii Moldova, s-a desfășurat apoi cel de al III-lea Congres Internațional al Eminescologilor. Amândouă evenimentele s-au bucurat de participare selectă a invitaților și de evident interes al publicului. La Târg s-a lansat „O istorie a Basarabiei”, carte ce reunește, în urma unei inițiative private, contribuțiile mai multor istorici, coordonați de A. Petrenco și V. Șoimaru. Vlad Pohilă, care se recomandă „scriitor, publicist, traducător”, este și el implicat, figurând ca redactor de carte.
Lansarea a prilejuit și o întâlnire cu lucrări mai vechi ale lui Pohilă, între care și culegerea de eseuri „Și totuși, limba română”, o carte polemică, scrisă „cu drag de Eminescu și de țară” de un condeier ce se implică abrupt în disputele fierbinți ale momentului. Un consistent capitol este dedicat amiciției cu Raoul Șorban, mentor ce pare a-i fi marcat destinul, îndemnându-l: „Te vei realiza ca ziarist numai dacă vei spune până la capăt aceste adevăruri care nu plac – despre ruși, despre alți regizori și actori ai tragediei basarabene și nord-bucovinene”. Prea puține se știu despre contribuția lui Șorban la truda pentru renașterea spirituală basarabeană; datorită cărții lui Pohilă le aflăm, fie și cu mare întârziere. Motiv care ne face să reluăm întrebarea cine a fost, de fapt, Raoul Șorban, câtă vreme Cetățeanul de Onoare al Statului Israelian și „Drept al popoarelor” este contestat chiar de unii dintre coreligionarii săi? Ciudat: în România are admiratori ajunși în pragul adulației, alături de contestatari de rară vehemență!
Șorban descinde dintr-o veche familie nobiliară română transilvană. Cine mai știe că vechile melodii cu statut de romanță, atât de îndrăgite, „Mai am un singur dor”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Pe umeri pletele-i curg râu” le datorăm tatălui lui Raoul, compozitorul Guilelm Șorban? Care și-a trimis fiul la studii în Italia, Germania și Austria, în urma cărora, însușindu-și meșteșugul picturii de șevalet, Raoul va ajunge să-și deschidă expoziții personale în toată România. Studiază apoi Dreptul la Cluj, lucrează, până în 1944, la Ministerul Afacerilor Străine, și este de mai multe ori arestat de autoritățile maghiare ca reprezentant al intelectualității ardelene rezistente. Se implică (sau nu?) în acțiuni de salvare a evreilor din Transilvania de Nord. Scrie și publică mai mult de un raft de cărți de artă, ajunge rector al Institutului de Arte din Cluj, apoi este exclus din învățământ (1949) și încadrat ca zugrav (!) la o cooperativă, pentru ca, în 1952, să fie din nou arestat, de astă dată de autoritățile lui Dej.
În total, a ispășit șase ani de pușcărie fără a fi vreodată judecat și condamnat! În 1987, Institutul de la Yad Vashem îi conferă titlul de „Drept al popoarelor”, iar în 1990 devine Cetățean de Onoare al Statului Israel. Ca, de altfel, și al orașului Cluj-Napoca. „Meritele atribuite lui Șorban s-au datorat unei imposturi” – scrie M. Shafir într-un pseudonecrolog.
De aici încolo, lucrurile se încurcă de-a binelea. După cum se pare, de prea multe argumente nu dispun nici cei care susțin teza implicării criticului și istoricului de artă în acțiunile de salvare a evreilor, nici cei care le neagă. I se reproșează, apoi, șovinismul agresiv al unor atitudini antimaghiare, ceea ce, probabil, l-a determinat să ia hotărârea nefastă de a se înscrie în Partidul România Mare. Colac peste pupăză: CNSAS descoperă turnătorii scrise ale lui Raoul Șorban la adresa familiei lui Lucian Blaga, de a cărui prietenie s-a bucurat constant. Învinuitul refuză să se prezinte la audierile CNSAS și respinge, în presă, orice acuzație: „Eu nu am fost informator al Securității. Am stat în arest patru ani, între 1952-1956”. O primă ipoteză: n-a fost turnător, e o eroare. A doua: a fost, dar ca urmare a presiunilor din pușcărie – ceea ce poate explica, dar nu și scuza până la capăt. A treia: pur și simplu, cât se poate de regretabil, a fost. Și apare aici o nouă întrebare, pe care am mai pus-o și în cazul unor cunoscuți scriitori dovediți colaboratori ai Securității: cum tratăm opera lor? O ștergem din istoria literaturii? Opera majoră (moral) a lui Șorban ar constitui-o sprijinul acordat unei populații persecutate. Dacă-i reală – și Institutul Yad Vashem trebuie să credem că a investigat cum se cuvine – nu poate fi ștearsă cu buretele. Dacă nu, atunci cum se justifică onorantele distincții? Pas de te descurcă!
Oricum, statu-quo-ul nu folosește nimănui.