Solidaritatea ca masă critică a răbdării

Trăim haotic. Și, ceea ce este și mai rău, credem că așa este normal. În această trăire de-a-ndoaselea, un cuvânt aparent nou, nefolosit cu atâta fervoare de ceva timp, ridică întrebări și determină redefiniri contextuale, retorici și constatări dureroase. Vorbim despre cuvântul solidaritate, des folosit în ultima vreme, pe care dicționarul îl definește ca fiind sentimentul care îi determină pe oameni să își acorde ajutor reciproc. Dar el pare a-și fi pierdut din conținut. Mai sunt românii astăzi solidari? Mai este capabilă solidaritatea lor să atingă acea masă critică, determinantă, capabilă să le schimbe viața în bine?
„Le recomand oamenilor să nu intervină în conflictele din stradă. Este foarte riscant. Nici nu mai suntem înainte de 1989, când din simț civic orice cetățean trebuia să intervină. Astăzi, suntem stat european și este dreptul Poliției, dar și obligația acesteia să o facă. Cei care asistă la cazuri de agresiune în stradă trebuie să anunțe de îndată la 112.” Așa suna definiția solidarității într-o declarație a unui simpatic comisar de poliție, rostită cu ceva vreme în urmă, pentru care se pare că a fost muștruluit de șefi.
Nu declarația în sine surprinde, ci redefinirea sensului pe care l-a căpătat sentimentul ajutorului reciproc, la care se face apel din ce în ce mai des acum, la vreme de mari încercări, precum și adevărul că, în societatea în care trăim, putem foarte ușor deveni uneori victimele propriului nostru spirit civic. Și, atunci, nu ar fi mai bine, așa cum ne îndemna popularul comisar, să nu ne mai ajutăm semenii aflați în dificultate? Să ne lipsim de obligativitatea simțului civic, retrograd, evident, pentru că ar proveni, cum zice comisarul, „dinainte de 1989”?
Consumiști, egoiști și oportuniști iremediabili?
Am fi tentați să-i dăm dreptate comisarului, și poate chiar argumentat, de vreme ce și unii sociologi constată că la români solidaritatea funcționează doar „atunci când ne atinge ceva foarte tare”. Și am putea oare să contrazicem zicerea, de vreme ce suntem chemați la solidaritate acum și de cei care sunt responsabili pentru devalizarea țării? De cei care au generalizat corupția, asmuțindu-ne unii împotriva altora? Tineri contra bătrâni, șomeri contra bancheri, artiști contra sportivi, muncitori contra medici și profesori, toată lumea împotriva lumii întregi, cum spunea cineva, inoculând cu spor o dușmănie generalizată, de pe urma căreia a profitat, cum altfel, doar o mână de manipulatori?
Într-o lume în care „time is money” a devenit un fel de icoană sinistră, dincolo de care nu mai există nimic, la care ne închinăm cu gândirea noastră „americanizată”? „Am devenit o adunătură de oameni care vorbesc întâmplător aceeași limbă și locuiesc în această țară, unde sentimentul primar e individualismul?”, cum se întreba retoric și confratele George Bara.
Solidaritatea la români pare a se afla de multă vreme în altă parte, iar zicerea „ei cu ei, noi cu noi” pare a se fi metamorfozat în axiomă.
Din nefericire, am ajuns să redescoperim solidaritatea, în sensul definiției ei umane, și să devenim uniți doar atunci când marile tragedii ne încearcă.
Diagnostice și mai sumbre ale situației pun, îndreptățit sau nu, și unii intelectuali de la noi, care, dincolo de clivajele sociale evidente, definesc surprinzător solidaritatea mai degrabă ca „mici interese de grup”, „cârdășii”, care uneori par „asemănătoare cu cele dintre răufăcători”.
Pentru artistul Dan Perjosvschi însă, deși solidaritatea „apare ocazional ca rezultat al unui eveniment excepțional (revoluție, cutremur, meci de fotbal câștigat de echipa națională), vestea bună este că suntem toți (inclusiv tu, cititorule!) potențial capabili de sacrificiu, empatie sau deschidere de inimă”. Și tot domnia sa identifică rădăcinile maladive ale solidarității românești de astăzi în comunism, când aceasta se traducea „prin numărul de informatori la suta de locuitori. Țineam aproape ca să avem cu ce ne da în gât unul pe altul”, arăta domnia sa într-un chestionar intitulat „Solidar sau solitar?”, publicat în vara trecută de „Viața Românească”, și opinează că „frica de atunci face posibil egoismul de azi”.
Dar oare ce înseamnă toate acestea? Că românii nu mai sunt solidari? Că acest „atribut” al ființei noastre s-a șters din „codul genetic” al neamului românesc? Că nu mai există cale de regăsire?
Criza ne scoate din neutralitate și indiferență
„Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit. Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25-35, 36).
În aceste cuvinte ale Mântuitorului Iisus Hristos descoperim și percepem noi, creștinii, sensul definiției solidarității, îndemnul și direcția în care lucrează Biserica, adevărul în coaja căruia trebuie să ne așezăm deopotrivă mărturisirea credinței și fapta în relațiile cu semenii. Mai ales la vreme de mari răscruci, cum este această situație de criză prin care trece societatea. „Multele încercări sau situații de criză i-au maturizat pe oameni mai mult, i-au făcut mai atenți în folosirea bunurilor materiale, mai receptivi în ceea ce privește folosirea posibilităților de a-i ajuta pe alții. În general, situația de criză ne scoate din neutralitate și indiferență. Cine trece prin suferință nu mai poate fi neutru”, spunea recent Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul de învățătură rostit cu prilejul binecuvântării lucrărilor de reabilitare de la Biserica „Sfântul Mucenic Pantelimon”, din Capitală, în urma incendiului recent, din 9 ianuarie. Preafericirea Sa ne îndemna cu același prilej „să cerem mai mult ajutor lui Dumnezeu și să manifestăm mai multă întrajutorare frățească”, arătând că „încercările ne duc la mai multă smerenie. Prea adesea suntem obișnuiți cu succesul, cu biruința, cu realizările, prin care ne supraestimăm și uităm să mulțumim lui Dumnezeu”.
Solidară în atâtea situații cunoscute (inundații, cutremure, cazuri sociale deosebite etc.) cu credincioșii ei, prin nenumăratele programe pe care le desfășoară, Biserica Ortodoxă Română nu rămâne indiferentă la suferința poporului. De aceea, Patriarhia Română va discuta în cadrul ședinței Adunării Naționale Bisericești și al Sfântului Sinod din această lună despre modul în care Biserica poate contribui la schimbarea stării actuale de criză a societății românești, reactualizând în fapte sensul creștin al definiției solidarității, atât de denaturat și înstrăinat astăzi de spiritul empatic, de deschiderea la inimă și de sacrificiul de care românii au dat dovadă în nenumărate situații în decursul veacurilor.
Dumitru MANOLACHE (Ziarul Lumina)