“Stațiunea climaterică Solca din Bucovina se deschide pe 15 iunie. Această stațiune este așezată la poalele munților Carpați și are o climă excelentă, foarte potrivită pentru convalescenți și anemici, ca și pentru cei ce suferă de bronșită și de catar pulmonar. Dotată cu restaurante, cafenele, vile de categoria I și locuințe bune la prețuri rezonabile, această stațiune dispune de cel mai modern confort, ca și de parcuri cu brazi și molizi. Băi cu brad, cu sare și cu dioxid de carbon, medici specialiști, o fanfară militară clasică, automobile și trăsuri la toate trenurile, în gara Cacica. Primăria Solca.” (Czernowitzer Morgenblatt, nr. 2353, Cernăuți, miercuri, 2 iunie 1926.)
1. Drumul până acolo e jumătate din distracție (proverb american)
Între două ploi, ne urcăm în mașină și ne propunem să ajungem la Solca. Nu că ne-am aștepta să fim întâmpinați de vreo fanfară sau să putem face o plimbare cu trăsura: doar nu s-a deschis încă sezonul și, în plus, e greu de presupus că după 80 de ani am mai găsi acolo așa ceva (nici măcar la Vatra Dornei nu mai sunt nici una, nici alta). Dar, o plimbare prin parcul cu brazi și molizi parcă sună tentant.
O luăm spre Ilișești, trecem prin pădurea care… nu mai este, adică, mai este încă o bucată din ea, dar presimțim că, în curând, nu va mai fi nici aceea. Suntem atenți ca mașina să nu patineze pe șosea: utilajele de defrișare, camioanele și căruțele au adus în drum o cantitate impresionantă (incredibilă, înfricoșătoare, etc.) de noroi. Ieșim din pădure, o facem la dreapta, pe drumul spre Rădăuți, admirăm casele și căsuțele de vacanță construite într-o zonă mai mult sau mai puțin ferită de ochii lumii și ai gărzii financiare. Acolo încă mai există pădure, dar… pentru cât timp? Citeam nu de mult în presa locală că vin vreo două-trei firme austriece să construiască fabrici de exploatare a lemnului în județul Suceava. Nu că n-am avea nici cea mai vagă idee asupra motivului real, dar tot nu ne putem abține să ne întrebăm: de ce tocmai aici, și nu în Austria? Or fi având, și ei, nostalgia Imperiului? În orice caz, le recomandăm să se grăbească, altfel s-ar putea să nu mai găsească nimic de exploatat!
Nu, nu suntem împotriva investițiilor și a investitorilor străini… doar am avut destul timp să analizăm pe față și pe dos și să ne însușim sloganul post-revoluționar: “Nu ne vindem țara, o dăm pe degeaba!”. Pentru că, da, investițiile străine pot, și ar trebui să fie o binecuvântare pentru orice economie locală. Vorba unui american: cel mai înțelept lucru pe care ni-l putem dori e ca respectivele firme să primească un titlu de proprietate pe o sută de ani, pentru a avea motivația necesară să se ocupe și de reîmpădurirea zonei defrișate. Până și în America investițiile străine sunt încurajate, iar firme ca de exemplu Weyerhauser aplică programele de reîmpădurire la modul cât se poate de serios. Drept e și că iarna nu-i ca vara, și nici România ca America, dar, măcar austriecii tot austrieci sunt. Restul, de noi depinde.
Coborâm serpentinele spre Cacica. Ajungem, vizităm Catedrala Catolică, unde observăm că se lucrează: se pavează curtea, iar acoperișul vechi a fost deja înlocuit cu unul nou, care pare a fi și de bună calitate. Un semn îmbucurător.
Părăsim Cacica, fără a ne fi dat seama unde ar putea fi gara. Oricum, nu contează, trăsurile nu mai sunt acolo de mult. Îmi aduc vag aminte că în anii ‘80 se mai găseau într-un anumit loc din Suceava niște trăsuri (adevărate!), da, din acelea vechi, cu care se plimbă turiștii bogați, pe bani grei, prin… Viena, unde credeați? Doar nu undeva în România. Că n-o fi intrat România în rândul țărilor cu potențial turistic și pe noi nu ne-a anunțat nimeni!
În fine, ajungem și la Solca. În stânga, o pădure cu brazi (și molizi!) deși, înalți, drepți… mai înalți și mai drepți decât fagii de la Ilișești. Semn rău! Dacă însă ne uităm mai cu atenție, putem observa că prin pădurea respectivă există și (puternice urme de) alei și chiar (de) bănci. Dar…pădure cu alei!? Doar nu suntem în Germania! Nu. Așa încât presupunem că nu poate fi decât unul dintre acele parcuri cu care se lăuda Primăria Solca în urmă cu 80 de ani. Acum, contrar vorbei cântecului, nu are cu ce să se mai laude.
Și abia dacă are cine să se laude. Străbatem localitatea (oraș sau municipiu? Nu mai rețin. Oricum… tot pe-acolo.). De fapt, căutăm sanatoriul, dar… s-o luăm metodic. Descoperim un fel de palat care a văzut și zile mult mai bune și pe care scrie “spital”, dar care nu seamănă cu ce știm noi. Trecem podul, care nu duce peste vreun râu curat de munte – s-au dus și vremurile în care Ozana era frumos curgătoare și limpede ca cristalul – nu, e vorba despre gârla rurală tipică, sufocată de gunoaie. Pe dreapta, un “magazin universal”, pe stânga, un “super market”. A zis cineva “Wow!”? Nu noi… nu era cazul. Mergem tot înainte, până nu se mai poate. Acolo vedem un indicator care spune, “Monument istoric, 500 M”.
Abia acum facem și noi “Wow!” (în engleză sună parcă mai bine decât “Uău!”). De ce? Păi, fiindcă știm că sanatoriul pe care-l căutăm a fost construit în anul 1876. Deci, mai că merită calificativul de “monument istoric”. În plus, mai auzisem noi că sanatoriul ar urma, de fapt, să fie demolat… și uite că nu-i așa. Ce frumos! Iarăși mergem tot înainte până nu se mai poate merge și realizăm ce este și respectivul monument istoric. “Realizăm” e însă doar un fel de-a spune: nu știm precis nici până-n ziua de azi dacă e o biserică sau o mănăstire. Oricum e înconjurat de ziduri, ca toate mănăstirile din zonă. Și are și o poartă, mare, grea și închisă. De fapt, nu doar închisă, ci și fixată bine cu o rangă pusă de-a curmezișul. La Cacica oare cum o fi fost? Parcă era și acolo o poartă, sau, mai degrabă, o portiță, dar era larg deschisă… chiar dacă nici acolo nu era momentan slujbă. Ei, asta e.
Întoarcem. Pe stânga e un complex de clădiri care pare abandonat. Acolo este, sau a fost, Fabrica de Bere Solca. Este, sau a fost? Nu știm. De când n-am mai văzut Bere Solca prin magazine? Nu mai știm nici asta.
Oprim la Primărie. Clădire nouă, suplă, cu turnuleț. Femeia de serviciu șterge geamurile. O întrebăm dacă-l putem găsi pe domnul primar. Femeia se uită la noi cu atenție, să vadă dacă nu cumva ne batem joc de ea. Apoi întreabă și ea, “Azi, sâmbătă?”. Mda, are dreptate, o fi știind ea ce-o fi știind. “Dar domnul vice?” – “Păi, parcă-i văzusem mașina… dar înăuntru nu e.” – “Dar monumentul acela istoric ce e, biserică sau mănăstire? Că e închisă poarta.” – “Păi, azi a fost slujbă, da’ s-a terminat…” – “Dar sanatoriul mai funcționează?” – “A, nu, de vreo doi ani.” Așa știam și noi. “Dar unde este?” – “Acolo, mai la deal de spital.” Mulțumim și plecăm. Femeia se uită lung după noi.
2. A fost odată ca niciodată…
Neavând noi o idee exactă despre cum ar trebui să interpretăm noțiunea de “mai la deal”, oprim în fața punctului de referință: spitalul. Cum spuneam, clădire mare, frumoasă, impunătoare, dărăpănată. Construită pe vremea Imperiului. Ce bine că atunci se construia pentru sute de ani! Altfel, Solca n-ar mai avea nici un fel de spital acum. Scările exterioare din față duc la o ușă încuiată. Oricum nu “ne” riscăm să le urcăm. Dau impresia că s-ar putea măcina sub pașii noștri. O luăm pe lângă clădire, tot înainte (știut fiind că înainte era mai bine… iar înainte de asta, era și mai bine). În fine, vedem și o ușă. De termopan! Tâmplăria geamurilor e însă din lemn, și pare a avea cam aceeași vârstă cu toată clădirea. Oricum, se cheamă că am găsit și intrarea.
Așa că intrăm, și, instinctiv, ne punem mâinile la nas. Miros de spital? De cantină? De toaletă publică? De igrasie? De casă în care n-au fost deschise niciodată geamurile? N-ați ghicit. De toate la un loc și de ceva în plus, nedefinit, dar cu siguranță în măsură să-i îmbolnăvească și pe oamenii sănătoși care s-ar aventura înăuntru. Adică, pe noi.
Decidem să fim expeditivi: o privire rapidă în holul deservit de ușile din față. E plin de mobilă dezafectată. Aha. După care începem iarăși să căutăm acul în carul cu fân. Mai precis, pe directorul spitalului, sau pe directorul adjunct, sau vreun medic-șef. Dar, surprize-surprize: (tot) femeia de serviciu ne readuce cu picioarele pe pământ: și la spital e sâmbătă! Oricum, ne conduce la camera de gardă (cred).
Găsim acolo doi asistenți tineri, care ne privesc uimiți și neîncrezători în timp ce le povestim următoarele: a fost odată ca niciodată un evreu pe nume Hermann Poras, care s-a născut la Cernăuți în 1835 și a urmat cursurile Facultății de Medicină din Viena. S-a întors însă în Bucovina natală și s-a stabilit în Rădăuți. Verile și le petrecea la Solca, în calitate de fondator, proprietar și director al Sanatoriului. După moartea lui, funcția de director a fost preluată de către fiul său, Josef, care a scris și o carte în care explica în detaliu terapiile practicate la Sanatoriu, pe baza unei analize statistice a frecvenței și a eficacității lor. Pentru că Sanatoriul avea parte de o bună publicitate în ziarele și în revistele publicate în Imperiul Austro-Ungar, era frecventat de pacienți din toată Europa, inclusiv din Elveția și din Germania, care veneau să se trateze de reumatism și de afecțiuni ginecologice, respiratorii, digestive și locomotorii. În anul 1904, Josef Poras s-a mutat la Cernăuți, unde a rămas până la izbucnirea primului război mondial, când s-a stabilit la Viena, unde și-a deschis o clinică privată (cf. www.poras.com/solka.htm și www.poras.com/1860rom.htm). Acum, în 2006, unul dintre urmașii lui, Joseph Poras, care s-a născut și trăiește în America, vrea să vină la Solca să viziteze Sanatoriul și să pună pe el o placă memorială amintind istoria familiei și legăturile ei cu Sanatoriul și cu stațiunea. Ar vrea să facă acest lucru în cadrul unei ceremonii la care să ia parte oficialitățile locale și județene, reprezentanți ai presei, membri ai comunităților evreiești din zonă. Când i-am dat vestea neașteptată că sanatoriul e părăsit și urmează a fi demolat, nu s-a revoltat, ci a avut noblețea de a răspunde, “Așa e viața, trebuie să facem loc noului. Dacă acea clădire e într-o stare de degradare atât de avansată, încât să reprezinte un pericol pentru cei care intră înăuntru, atunci, da, sigur că e mai bine să fie demolată… Dar, s-ar putea amâna totuși demolarea până la mijlocul lui mai, când pot să ajung eu acolo? Nu vreau decât să-i trec pragul, să-i respir aerul, să simt locurile prin care a trecut familia mea.”
Singurul răspuns pe care ni-l pot da cei doi este: “Noi suntem prea tineri ca să știm toate lucrurile astea.” În schimb, unul dintre ei se oferă să ne conducă la misteriosul sanatoriu. Lăsăm o carte de vizită pentru directorul spitalului, cu rugămintea ca acesta să ne contacteze de îndată ce intră în posesia ei. Și, cum se spune în Germania: de trei ori aveți voie să ghiciți dacă ne-a contactat sau nu.
Pornim pe jos, sanatoriul e foarte aproape. Doar puțin mai la deal. Se înalță și el într-un parc cu brazi și cu molizi, cu alei late, cu bănci și cu o fântână arteziană în mijloc (iar “Wow!”? Nici gând! Aveți puțintică răbdare!). Are și gard, de metal, și poartă (neîncuiată! Porțile care duc spre locul nimănui nu se încuie.). O deschidem (sau, era deschisă?!) și nimerim direct într-o baltă, prea mare pentru a putea fi ocolită. Undeva mai sus, în stânga clădirii, există un izvor, iar apa lui curge în voie prin toată curtea. Deși se vede și din stradă, abia acum observăm și o firmă. Scrie acolo, alb pe albastru: DIRECȚIA SANITARĂ A JUD. SUCEAVA SPITALUL ORĂȘENESC SOLCA SECȚIA 1. Aleile se ghicesc de sub un strat gros de mizerie. Băncile fantomatice nu par destul de solide. Mai există și unul-două coșuri de gunoi, vopsite într-un galben violent. De multe zeci de ani, bazinul scorojit al fântânii arteziene n-a mai văzut probabil altă apă decât apa de ploaie.
Iar clădirea e acolo. Încă. Și, culmea e că nu arată mai rău decât o (maare!) mulțime de alte clădiri, mai noi, care sunt încă folosite. De fapt, nu arată mai rău decât partea veche a Spitalului Județean Suceava, sau decât blocurile de locuințe construite în România la sfârșitul anilor ’70 sau prin anii ’80 (adică, acelea pe lângă care presa locală avertizează că nu trebuie să treci pe timp de ploaie, fiindcă se desprind bucăți de tencuială și cad.). De pe clădirea sanatoriului din Solca nu cade nimic. Acoperișul e acolo, tencuiala, la locul ei, doar câteva ferestre sunt deschise și/sau sparte. Deocamdată. Însă nici vorbă să reprezinte vreun pericol pentru cineva.
Privim cele câteva brândușe care au răsărit în față, lângă fântâna arteziană, în amintirea unor vremuri mai bune. Însoțitorul nostru ne arată (din exterior, desigur! Cine poate ști unde or fi cheile?) clădirea principală, dependințele, partea din spate a parcului. A lucrat acolo câțiva ani, a avut timp să se atașeze de acest loc, știe multe. “Simțiți ce aer e aici?” ne întreabă. “Ăsta e aerul de care au nevoie bolnavii de plămâni, și nu numai ei! Dar, pe cine interesează asta? Au mai rămas acum spitalul TBC din Suceava, unde știți cum e aerul, și cel din Rădăuți, unde bolnavii stau la geam și efectiv scuipă în capul trecătorilor. Iar pentru Solca nu mai sunt bani.”
3. … că de n-ar fi, nu s-ar povesti!
Ne luăm rămas-bun și plecăm, cu sentimente amestecate. Pe de o parte, cred că tânărul a rămas cu idea că americanul cel bogat (doar toți americanii sunt bogați, nu?) va veni, va revendica sanatoriul (doar vorbim de o simplă clădire înconjurată de un simplu parc, nu de vreun castel, de Peleș, sau de Bran, sau ceva…), își va investi toată fabuloasa lui avere în restaurare și-l va aduce la splendoarea de altă dată. Iar el, asistentul, va putea lucra din nou acolo, la secția 1 a Spitalului Orășenesc Solca.
Pe de altă parte, cum îi putem spune americanului că da, clădirea există încă și nu va fi probabil demolată până în luna mai, dar, nu, ea nu mai aparține nimănui? Indiferent de câți bani a adus ea bugetului local în perioada ei de glorie, a devenit acum de prisos, o fantomă incomodă, cu care nu știe nimeni ce altceva să facă, decât s-o transforme într-o grămadă de cărămizi și totodată într-una de bani? Cum să-l facem să înțeleagă că o clădire, pentru întreținerea căreia nu se găsesc fonduri, poate valora ceva, pentru cineva, doar în momentul în care ea nu mai există? Cum să-i explicăm că, deși el a stat liniștit timp de ani de zile, știind că fosta proprietate a familiei lui nu se află în pustiu, pe pământul nimănui, ci că este în mijlocul unui oraș, în grija unor oameni, totuși ea nu reprezintă decât unul dintre acele daruri nedorite, de care nu știi cum să scapi, cât mai repede și mai discret? Cum să-i demonstrăm că 130, 80, 2 ani nu fac decât să împingă lucrurile înapoi, cât mai departe de progres și de civilizație!? Cum să nu-l invidiem pentru că nu trăiește într-o țară nedemnă de trecutul ei, o țară în care până și copiii râd de urarea: “La trecutu-ți mare, mare viitor!”?
Sfârșit… nu înainte de a reciti anunțul vechi de 80 de ani, invitația fantomatică dintr-un loc care nu mai e ce-a fost, dintr-o lume care nu mai există: “Stațiunea climaterică Solca din Bucovina se deschide pe 15 iunie. Această stațiune este așezată la poalele munților Carpați și are o climă excelentă, foarte potrivită pentru convalescenți și anemici, ca și pentru cei ce suferă de bronșită și de catar pulmonar. Dotată cu restaurante, cafenele, vile de categoria I și locuințe bune la prețuri rezonabile, această stațiune dispune de cel mai modern confort, ca și de parcuri cu brazi și molizi. Băi cu brad, cu sare și cu dioxid de carbon, medici specialiști, o fanfară militară clasică, automobile și trăsuri la toate trenurile, în gara Cacica. Primăria Solca.”
English version
Solka. An Unlikely Story From A Place That Isn’t What It Used To Be
“The Solka Spa in the Bukowina officially opens on the 15th of June. This spa is lying at the foothills of the Carpathians, and has an excellent climate, quite proper for recovering patients, anemic people, as well as for all of those suffering from bronchitis and pulmonary catarrh. Rich in restaurants, cafes, first-rate villas and good housing for reasonable prices, the spa offers the most modern comfort, and has parks with fir-trees and spruces. Fir, salt and carbon-dioxide baths, renowned physicians, a classical military band, automobiles and coaches for every train arriving in the railroad station in Cacica. The Mayor of Solka.” (Czernowitzer Morgenblatt, #2353, Czernowitz, Wed., June 2, 1926.)
1. Getting there is half the fun
The rain has stopped, and we’re on our way to Solka. Not that we expect to find some brass band playing at our arrival, or a horse-drawn carriage to take us for a ride through the town. The season hasn’t yet opened, and, besides, it’s unlikely that we’d still find there either—not after 80 years, anyway. Not even in Dorna-Watra could we possibly encounter anything like that nowadays. But, a walk through the fir-and-spruce park does sound quite tempting…
We drive toward Ilisheshti, where we have to pass through the forest which there is…no more . Actually, a part of it is still in place, but for some reason we get the feeling that soon enough there won’t be any trees at all left standing. We have to be careful so the car won’t skid: the felling machines, trucks and horse-drawn carts have dragged an impressive (incredible, outrageous, etc.) amount of clay onto the road. We get out of the woods and take a right, toward Radautz. We even spare a moment to admire the villas and the cottages built in this more or less secluded kind of area—away from everybody’s mean eyes, including the tax-and-finance inspectors’. There still is a forest around them, but, for how much longer? We’ve recently read in a local newspaper that a couple of Austrian companies are coming over to build timber factories in three locations in Suceava county. Although their line of reasoning comes to mind right away, we can’t help arguing, Why come all this way, why not build them in Austria? Have they perhaps suddenly developed some sort of an Empire-related nostalgia? In any case, we sure wish to advise them to move a bit faster, if they still want to find any trees at all standing around these parts!
We drive down the winding road, toward Cacica. Once there, we visit the Catholic Cathedral. There is obviously some work being done around it: the courtyard is being paved, and the old roof has been replaced with a new one, which seems to be of good quality, too. An encouraging sight, for a change.
We leave Cacica, still not having figured out where the railroad station might be. Not that it really matters: the coaches are long gone anyway. I vaguely remember that, back in the 1980’s, there were, in a certain place in Suceava, a couple of (real!) coaches—yes, of the old kind, much alike those hired by rich tourists for expensive rides through…Vienna, of course!
Eventually we get to Solka. On the left-hand side of the road there’s a fir-tree (and spruce!) forest. The trees are really majestic, tall and straight. Taller and straighter, in fact, than the beeches in what used to be the woods of Ilisheshti. Too bad for them! Still, if we look more closely, we can notice (obvious traces of) alleys and even (of) benches among the trees. But: alleys and benches…in a forest?! Do I see images of Germany here? No, of course not, that can’t be. We can only take a wild guess as to what the forest really is: it’s nothing but one of those parks which the mayor of Solka boasted about, precisely 80 years ago. Whereas now, quite contrary to the well-known song , it looks like the present mayor hasn’t got much left to boast about.
We drive on across the town. Actually, we’re looking for the Sanatorium, but…let’s take it one issue at a time. We do locate a palace of sorts, which has obviously seen much better days. It bears the name of a “Hospital”, but it doesn’t look remotely like what we have in mind. We cross a bridge, which does not span some pure mountain stream—long gone are the times when even the well-known Ozana used to be “beautifully flowing and crystal-clear”. Now, what we’re talking about here is the typical Romanian rural brook. To make a dirty story short: it’s muddy and clogged with garbage. On the right there’s a “general store” ; on the left, a “super market” . Did someone let out a “Wow!”? It wasn’t us.
We drive straight on, until there’s no “straight on” to go to anymore. A road sign directs us toward a “Historical monument: 500 meters”. It’s only at this point in our trip that we utter our own “Wow!” . Why makes us do that? Well, it’s because we know that the Sanatorium we’re looking for was built in 1876, which nearly qualifies it to be a “historical monument”. Besides, rumor has it that the Sanatorium is actually going to be torn down. And voila, it isn’t so. Isn’t that nice?
Once more, we go on, until we can’t go on. Once there, we realize what the said monument is. Though, “we realize” might be too much to say. Up to this day, we’re unsure of whether Solka’s sole historical monument is a monastery or a mere church. In either case, it’s surrounded by high stone defense walls, just like every monastery in the area. And the gate is large, heavy and closed. Actually, it’s not only closed, but firmly fixed in place with a solid-looking crowbar. Did we see anything like that in Cacica? There must’ve been a gate there, too—oh, right, there was a small gate, but it was wide open, even if there was no service in the cathedral at the time, either. No comment.
We make a U-turn. On the left there’s a cluster of buildings looking pretty much abandoned. That is, or was, The Solka Brewery. Is, or was? We couldn’t tell. How long has it been since we’ve last seen Solka Beer in any store at all? No idea. We ain’t no elephants , either, you know.
We pull up the curb in front of the Town Hall. It’s a new, funny building with a turret. The cleaning lady is cleaning windows. We ask her if we could possibly talk to the mayor. She peers at us, momentarily unable to decide whether or not we’re trying to make fun of her. Then she asks back, “Today, on a Saturday?”. We should’ve seen that one coming. “And the vice-mayor?” – “Well, I guess I did see his car a while ago…but he isn’t inside.” – “What about the historical monument over there, what is it, a church, or a monastery? The gate is closed.” – “Well, they had a service today, but it must be over by now.” – “And the Sanatorium? Is it still in business?” – “Oh, no, not for the past two years, it hasn’t been.” That’s what we thought. “But where is it?” – “Over there, up the hill from the hospital.” We thank her and leave. She stares after us.
2. Once upon a time there was…
Having no clear notion of what “up the hill from the hospital” may mean, we judge it wiser to stop in front of a landmark, i.e., of the hospital itself. It’s indeed a large, beautiful, impressive, dilapidated edifice, built in the good old days of the Empire. Luckily, back then they used to build for all the centuries to come. Otherwise, the town of Solka would probably not have any hospital at all these days.
The outer stairs up front lead to a bolted door. No matter, we wouldn’t risk “ourselves” to climb them anyway. They give off the impression that they might crumble under our footsteps. We go around the building, not before taking a good look in front of us . It’s common knowledge that everything was better before…and, before that, it was even better! Finally, a door comes in sight. A brand-new one, too, much unlike the windows, which seem to be just about as old as the hospital itself. Anyway, it looks like we’ve found the entrance. Are we good, or what?
So we enter and, instinctively, press our hands against our noses. Was it the reek of a poor hospital? The stench of a bad cafeteria? The malodor of a dozen dirty toilets? The stink of thriving mould? The effluvium of a house where the windows have never been opened up? No, sir! It was all of the above and something else on top of it, indefinable, but certainly evil enough to make even healthy people sick—any healthy people who might dare cross that threshold. Us, for example.
We quickly make up our minds to be expeditious: a glance into the hallway the outer staircase leads to reveals the fact that it’s filled with old, broken furniture. Okay, got it. We can now resume looking for the syringe needle in the hospital haystack. To be more precise: for the hospital manager, or for the chief physician, or for any sort of person in charge at all. But, surprises-surprises : it is (again) the cleaning lady that shoves us right back into the real world: no kidding, but it’s Saturday at the hospital, too!
Still, she kindly helps us locate the nurse on duty (I guess). We actually find two young nurses, chatting in a sparsely furnished room. They both gape at us in disbelief while we tell them the following: Once upon a time there was a Jew called Hermann Poras, who was born in Czernowitz in 1835 and attended the Medical School of the Vienna University. He returned to the Bukowina and settled down in Radautz. He used to spend his summers in Solka, as founder, owner and head physician of the Sanatorium. After his unexpected death, management was taken over by his son Josef, who even wrote a book explaining in detail, with the aid of statistic analyses of their frequency and efficiency, the different types of water and inhalation therapies they used. As the Sanatorium was well advertised in newspapers and magazines published throughout the Austrian-Hungarian Empire, it was favored by patients from all over Europe, who came over from as far as Germany and Switzerland to be cured of gynecological, respiratory, digestive, rheumatic and locomotion ailments. In 1904, Josef Poras and his family moved to Czernowitz. They stayed there until World War I, when they left for Vienna, where they opened a private medical practice (cf. www.poras.com/solka.htm). Now, in the year 2006, one of their descendants, Joseph Poras of Framingham, MA, a man born and raised in the United States of America, would like to come to Solka, visit the Sanatorium, and set a plaque in remembrance of his ancestors and of his family’s connections to the Sanatorium and to the spa. He would even like to make that a part of a ceremony to which he desires to invite the local and county officials, a number of journalists, and members of the Jewish communities in the area. When we gave him the unexpected news that the building of the old Sanatorium is abandoned and doomed to be torn down, he did not express any loathing, but had the incredible dignity to reply, “Life must go on, and history with it. If that building is in such a bad state, that it may endanger the safety of those entering it, then, yes, by all means, it would be best if it were indeed torn down. But, do you think they could possibly postpone that until the end of May, when I can be there? All I want is to step inside it, breathe in its scent, get a feel of the places where my family used to dwell.”
The only answer the two nurses can give us is, “We’re way too young to know these kinds of things.” However, one of them volunteers to show us the way to the elusive Sanatorium. We leave behind a visiting-card for the hospital manager to peruse, and express the hope that he would contact us as soon as possible. But, as they say in Germany: three times you may guess if he’s done that or not.
We go on foot. The Sanatorium is indeed close enough. Just up the hill, in the middle of another fir-and-spruce park with wide alleys. There are also several benches and a fountain in the middle (“Wow!” again? Have a little bit of patience! ). There’s also a metal fence around the estate, with a gate—unlocked! There’s no point in locking up the gates leading toward no-one’s land, is there? We open it (or, was it open?!) and step right into this puddle, which is way too large to avoid. There’s a spring somewhere to the left of the main building, and its water flows freely all over the park. Although it’s visible from the street, it’s only now that we notice a piece of sheet iron, supported by two metal bars firmly implanted in concrete stumps. It reads, white on blue : SANITARY HEADQUARTERS OF SUCEAVA COUNTY. SOLKA TOWN HOSPITAL. BUILDING 1. Underneath a thick layer of dirt, the presence of the alleys can only be guessed at. The ghostly benches don’t look solid enough. There are a couple of small trash-cans as well, painted violently yellow. It’s probably been decades since the dry basin of the fountain has seen its last drops of any other sort of water except rain-water.
And the Sanatorium stands. Still. The funny part is that it doesn’t look any worse than a (big fat) whole lot of other buildings, not nearly as old, which are still in use. Actually, it doesn’t look any worse than the old buildings of the Suceava County Hospital, or than the apartment buildings built all over Romania in the ‘80’s. That is, those which our local newspapers warn that we shouldn’t be near when it’s raining, because the water may (and does!) cause large chunks of plaster to fall down . There’s nothing falling down off the Solka Sanatorium. The roof is there. The grayish plaster is in place. Only a couple of windows are open and/or broken—for the time being anyway. But they are no danger to people entering or getting close to the building.
We regard the few crocuses beaming in front of it, next to the empty fountain—a meek reminder of the good old days. Our guide shows us (from the outside, of course! Who knows whom the keys might be with?) the main building, the outbuildings and outhouses in the back, the stable where they used to keep a horse, the uphill half of the park. He’s worked here for a few years, and has had the time to grow fond of this place. He knows lots. “Tell me, can you feel this air?” he demands. “This is the air the people with bad lungs need! But, who gives a damn? There’s only the tuberculosis hospital in Suceava that’s left, and you know what the air is like over there , and then there’s the one in Radautz, where the sick literally lean out the window and spit onto the passers-by. And for Solka—there’s no money.”
3. …’cuz if there hadn’t been, we wouldn’t have any business talking about it, now, would we?
We say Good-bye, and leave with mixed feelings. On the one hand, I think the young nurse now believes that the rich American (all Americans are rich, right?) will come to claim back the Sanatorium (we’re talking about a mere building surrounded by a mere park, not about some castle, like Pelesh, or Bran , or something…). Then he will put his entire fabulous fortune into having it cleaned up and brought back to its gone splendor. And he, the nurse, will again be allowed to work there, in the Building 1 of the Solka Town Hospital.
On the other hand, how do we tell the American that, yes, the building still stands and won’t probably be torn down until May, but…sorry, it doesn’t belong to anyone anymore! No matter how much money it may have brought in its day to the small town of Solka, it has now become useless, an obsolete phantom, with which no one knows what to do except turn it into a pile of bricks and a heap of money. How do we get him to understand that a building, for whose maintenance no money can possibly be found, only becomes valuable to (a certain) someone the moment it ceases to exist? How do we explain it to him that, although he hasn’t worried about the former estate of his family all these years, knowing that it stands not in the middle of nowhere, in some desert, but in the very center of a town, supposedly being taken care of by the local people (and not only by them), well, despite all that, all it means to anyone now is one of those unwanted gifts, that you only wish to dispose of quickly and discreetly? How do we prove it to him that the passing of 130, 80, 2 years does nothing but push things back, as far away as possible from progress and civilization?
And, how could we possibly not envy him for the fact that, unlike us, he doesn’t live in a country unworthy of its past, where even children laugh out loud when hearing the wish, “A great future to match your great past! ”?
The end…not before we take a moment to remember the 80-year old advertisement, the eerie invitation from a place that isn’t what it used to be, from a world which exists no more: “The Solka Spa in the Bukowina officially opens on the 15th of June. This spa is lying at the foothills of the Carpathians, and has an excellent climate, quite proper for recovering patients, anemic people, as well as for all of those suffering from bronchitis and pulmonary catarrh. Rich in restaurants, cafes, first-rate villas and good housing for reasonable prices, the spa offers the most modern comfort, and has parks with fir-trees and spruces. Fir, salt and carbon-dioxide baths, renowned physicians, a classical military band, automobiles and coaches for every train arriving in the railroad station in Cacica. The Mayor of Solka.”
By Ioana Rostos, BA,
Assistant lecturer at the “Germanic Languages Department” of the
Philological College in the
“Stephen the Great” State University of Suceava, Romania.
www.litere.usv.ro/cv/cvioana2005.htm.
e-mail: janerostos@yahoo.com.
1. “Which there is” (“care este”) is a phrase that’s been used so many times, and in such inappropriate contexts, by a certain politician in Bucharest, that it has turned into an expression Romanians now often use jokingly in everyday speech. Something like, “Honey, where’s the remote?” – “Which remote?” –“Which there is!!!” It probably sounds much better in Romanian though.
2. “I got something…hey…to boast about” (“Am cu ce…ma…lauda”) is quite a famous contemporary Romanian pop song. What probably helped make it so popular is the fact that, from time to time, the singer repeats only the first words of the verse: “I got something…hey”. Now, it may take a bit of a dirty mind to figure out what each and every Romanian male thinks of when hearing that!
3. “Ozana” is the name of the stream flowing through the village of Humulesti, where Ion Creanga, the author of the famous autobiographic novelette “Childhood Memories”, was born in 1837. He indeed describes that stream as “beautifully flowing and crystal-clear”, which it no longer is.
4. Romanians call that a “universal” store.
5. The term “super market” has become so popular in Romania, that it doesn’t even require translating into Romanian. There are “super market-uri” (that would be the Romanian plural) in every street. What we’re talking about, however, are, strangely enough, small grocery stores.
6. For some obscure reason, that sounds infinitely better than the Romanian “Uau!”.
7. Elephants are supposed to have an incredibly good memory.
8. The Romanian slang has turned the transitive verb “to risk” (“a risca”) into a reflexive verb (“a se risca”).
9. Romanians say, “Inainte, ca inainte era mai bine!”, which is difficult to translate, because “inainte” means both “forward” and “before”. So, it’s something like, “Let’s move forward, because it was better before.”
10. “Surprize—surprize” is the name of a very popular Romanian television show.
11. That’s a line from a famous comedy by the greatest Romanian playwright, Ion L. Caragiale: “A Lost Letter”. One of the characters there keeps begging the others, “Aveti putintica rabdare!”
12. Normally, Romanians say that something is (written) in “black on white” (“negru pe alb”). That can be taken either literally or figuratively, in which case it means that it’s very clearly expressed.
13. It’s been happening recently in more than one Romanian town!
14. Although there’s virtually no “heavy” industry left in Suceava, the number of cars has increased exponentially over the past decade, which makes the air be more polluted than ever.
15. Castles owned by the Romanian State since the late 1940’s, now claimed by and granted to the old King Michael I and his family. Pelesh Castle was built by the royal family at the end of the 19th century. Bran Castle is an old Saxon fortress.
16.“La trecutu-ti mare, mare viitor.” That’s a line from a famous poem by Mihai Eminescu, the “national poet” of Romania. The poem is even called “What I wish for you, sweet Romania” (“Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”).
