SOLCA (III). Dintre întâmplările mărturisite, care întinează pe veci imaginea ctitoriei lui Ștefan Tomșa, cea mai cumplită mi se pare a fi cea care începe în 21 mai 1781, când călugărul Ghedeon a ucis un om, pe Dumitru Hepciu din Bădeuți. Călugărul l-a întâlnit pe drum, pe când iobagul mergea la târg, la Rădăuți, să vândă niște tutun. Pus în fiare, bietul sătean a fost bătut de nemilosul călugăr, în beciurile mănăstirești, până și-a pierdut cunoștința. Apoi, a fost lăsat să plece, dar omul s-a prăbușit într-un șanț din apropierea mănăstirii, iar fratele lui, găsindu-l, s-a plâns la isprăvnicie. Enervat de atâta „obrăznicie”, călugărul Ghedeon i-a pus în fiare pe amândoi frații și i-a bătut cu pumnii săi prea cucernici până ce Dumitru Hepciu a murit. Fratele supraviețuitor a fost obligat să-și pună degetul însângerat pe o scrisoare de iertare, menită să-l scutească de criminalul călugăr de consecințe nedorite, apoi a fost aruncat în șanțul de dincoace de zidurile mănăstirești.
Cumplită poveste, dar, și mai cumplit, ea s-a petrecut aievea, fiind amplu descrisă, într-o plângere către autorități, de socrul celui ucis, țăranul Hrihor Sanciuc din Bădeuți.
După laicizarea proprietarului funciar, prin secularizarea averilor mănăstirești și prin împroprietărirea obștilor sătești, și la nivel de familie, și la nivel de obște, cu pământuri arabile, fânețe, imașuri și păduri, Solca începe să prospere. În 1774, la venirea austriecilor, satul avea 85 de familii; zece ani mai târziu, în 1784, avea 225 familii. Ulterior, pentru că prezenta condițiile dezvoltării unei stațiuni balneare, Solca se urbanizează rapid, după modelul burgurilor de prin preajma Vienei, iar afluxul de evrei, nemți și poloni, care puteau realiza această urbanizare, determină o sporire a populației la 2.312 locuitori, în 1895, când primar al Solcăi era un român, Ioan Rusu.
Românii, ce-i drept, se cam trăseseră mai spre marginea străvechii ocini natale, mai ales spre Poieni, dar aveau și un boier al lor, armean de origine, Tigran cavaler de Pruncul, care ținea sus steagul românismului. În casa boierului s-a înființat, în anul 1896, cabinetul de lectură „Sentinela Poporului”, care avea, încă din start, 300 de cărți (un număr impresionant pentru vremurile acelea), 4 abonamente la gazete și o avere de 56 florini și 68 creițari. Membrii acestei biblioteci în formare erau, iarăși, impresionant de mulți, 70, și se reuneau, duminică de duminică, sub autoritatea vicepreședintelui Bogdan Găină și a secretarului Dumitru Mitric-Bruja, pentru a citi cărți sau a asculta ce se citește și pentru a pune țara la cale, inclusiv prin înființarea unei cooperative raiffeisiene încă de prin 1900, sub aceeași tripletă de luminători obștești.
O întâmplare aparent hazlie, dar, din păcate, caracteristică neamului românesc de-a pururea, s-a petrecut la Poieni-Solca, în anul 1887. „Sosind timpul să se ridice și-n Poieni școală, antistele comunal a ținut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puține, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul școlar al țării, cu îndatorirea de-a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente.
Se născu întrebarea: unde să se facă școala?
Profesorul de universitate, Drul Ion alui G. Sbiera, a dăruit, mai nainte, încă din al său 20 de prăjini de loc, anume să se rădice pe el școala comunală, care să fie aproape și de preot, și de biserică”.
Fruntașii comunali, pricepând că nu pot face afaceri necinstite pe seama donației lui I.G. Sbiera, au hotărât să… cumpere, prin licitație cu strigare, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă de la o văduvă, pe care bucată de loc s-au plătit 800 de florini. S-a strâns piatră, prin muncă obștească, dar s-au întocmit acte de plată de „câte 13 florini stânjenul”, iar pentru bârne, tăiate din pădurea satului, s-au făcut acte de „câte 3 florini bucata”, apoi „s-au tocmit meșteri din Solca, cărora li s-au făgăduit 650 florini ca să dee gata școala”. Într-un an de zile, deci până în 1888, din cei 3.000 florini „din lădița comunală” nu mai exista nici un crucer, școala arăta ca vai de ea, iar perceptorul comunal s-a năpustit asupra sătenilor ca să strângă banii datorați fondului școlar al țării. Sătenii, trecând prin această experiență, a proclamat folcloric: „Școala este sărăcia noastră!”. Și, astfel, marele cărturar bucovinean, I.G. Sbiera, al cărui frate, Nicolae, fusese paroh și la Solca, nu și-a mai putut lega numele, printr-o binefacere, de satul din marginea Solcăi.
