SOLCA (II). În 13 martie 1615, începe pentru Solca o altă poveste frumoasă, povestită, în carte domnească, de însuși ctitorul, Ștefan Tomșa Vodă: „A început domnia mea să zidim o biserică și o mănăstire, sfârșind-o și zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca… Și, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfântă biserică și sfântă mănăstire, am miluit pe rugătorii noștri cu satul Bădeuți, ținutul Sucevii, cu morile pe apa Sucevii și cu toate locurile și hotarele și cu vecinii de pe acele sate… ascultătoare de ocolul Bădeuților”. Și tot atunci, dar prin uric separat, Tomșa dăruiește mănăstirii sale și „un număr de țigani robi”, pe care 400 de ducați ungurești, țigani ai căror urmași îi vor înveseli, cu alăutele, și pe călugării mănăstirii Putna, care, așa cum povestea Iraclie Porumbescu, nu admiteau să pună de vreun sfânt de chef fără de sfârșit în absența „țiganilor lăutari din Solca”.
În 11 august 1615, Ștefan Tomșa desface dania mitropolitului Gheorghe Movilă, care cumpărase satul Solca, cu 300 ducați, de la Udrea cel Orb, către mănăstirea Sucevița, și își înzestrează mănăstirea și cu satul Solca; ce-i drept, despăgubind mănăstirea Sucevița cu „două fălci de vie la Cotnar”, cu odoare, cu bani și cu bijuterii.
Ca și Ivan Arbure, Ștefan Tomșa a avut o poveste interesantă. Era copil al nimănui, rătăcind din sat în sat, până s-a oploșit în casa popii din Rădășeni, care l-a crescut și la învățat carte. Ajuns la adolescență, Tomșa a dispărut din nou și s-a mai întors la Rădășeni doar pentru a zidi o biserică și pentru a înzestra comunitatea sătească, trăitoare „în loc strâmt”, cu o moșie întinsă în stânga drumului care ducea de la Fălticeni la Humor.
O tradiție, conservată de Simion Florea Marian spune că Tomșa era gelos pe Anastasie Crâmca, Mitropolitul Moldovei, care ctitorise Dragomirna, pentru acea bijuterie arhitectonică și că ar fi încercat să-l determine pe mitropolit să recunoască întâietatea Solcăi față de Dragomirna. Cum Crâmca tăcea, Ștefan Tomșa s-ar fi înfuriat și l-ar fi lovit pe mitropolit cu buzduganul în piept. Cică, în puterea nopții, simțindu-și sfârșitul aproape, Crâmca ar fi cerut sfințirea ctitoriei sale, mănăstirea Dragomirnei. Dacă e vorba de întâietate, confirmată și de popor prin legendare, atunci tradiția aceea merită reținută, deși falsifică adevărul, Anastasie Crâmca murind în 1631, la doi ani după ce s-a retras din scaunul mitropolitan.
În 12 februarie 1725, Lăzorescul cel bătrân din Todirești, mărturisește, la cererea călugărilor solcani, care ar fi hotarul satului Solca, „precum am apucat din părinții noștri cei bătrâni…, de unde se hotărăște cu Dumitrașcu Nacul și cu Comăneștii, pre rându, precum merge hotarul din valea Vodnii la Făgețălul cel din gios și pe la mogile și pe lângă bordeiul lui Milici pi di sus, iar izvorul Socilor în gios, pân’ unde dă în Rostoșe; și trece în ceea parte, peste Rostoșe, și să sue la deal și dă p’in limba cea de pădure și treace piste drum și apucă părăul până dă în Cajvana; și trece părăul și apucă la deal pi din sus de ultroane și peste pădure în bour și cade în Botoșana, pi den sus de casa lui Grămadă, prin ariea Oncii și să scoboară la vale, pe piscu, și cade în părău; și apucă părăul la deal și dă în poiană, în deal; din poiană să împart toate hotarăle, a Pârteștilor și a Comăneștilor și a Solcăi”.
Dincolo de visele minunate ale ctitorului Ștefan Tomșa stă o realitate cenușie, înnegurată, pentru că mănăstirea Solca, o construcție frumoasă, împrejmuită cu ziduri tari, nu a prea fost, de-a lungul timpului, o rază de lumină, de iluminare creștină. Mănăstirea Solca a funcționat și ca închisoare feudală, iar călugării au deprins cu atâta oțărâre meșteșugul temnicerului fără inimă încât cruzimea a reverberat cumplit și târziu în timp.
Recensământul lui Rumeanțev, din 1772-1773, înregistrează la Solca, sat cu salvogvardia preînălțatului Graf, fără alte precizări, „93 – toată suma caselor”, însemnând 48 scutelnici ai mănăstirii Solca, 4 popi, 4 femei sărace și 37 scutelnici cu salvogvardie.
Proprietarul ecleziast a fost, întotdeauna și peste tot, unul nemilos și lacom, iar mănăstirea Solca n-a făcut excepție prin statutul ei de proprietar. Probabil că de asta, după 1750, când începe exodul ardelenesc spre nordul Moldovei, la Solca nu se stabilesc decât două familii, cea a plugarului Timoftei Rusu, din Borșa pe Someș, și cea a plugarului Ioan Berdavan, din Șieu pe Someș, ambele sosite în 1778.
ACAD. ȘT. RSS MOLD., Moldovaîn epoca feudalismului, VII, I, Chișinău 1975, p. 352