SOLCA (I). Istoria localității Solca începe cu o poveste de dragoste, cea dintre Solca, fiica lui Stan Fultic, și Șandru Gherman Lazea, nepotul lui Dragoș Viteazul, cel anterior Descălecatului și care stăpânea Câmpul lui Dragoș, adică ținutul care se întinde de la Bacău până în megieșia Fălticenilor. Doi dintre feciorii acelui Dragoș, care nu trebuie confundat cu Dragoș din Bedeu, Descălecătorul, Sima Drăgușanul și Stanislav Rotimpan, întemeiaseră sate dincoace de ocina părintească, Drăgușeni și, respectiv, Rotopănești. La fel avea să procedeze și Șandru Gherman, nepotul căruia i s-a zis Lazea pentru că lăzuise, adică defrișase geană întinsă de pădure la poalele obcinilor, întemeind satul care avea să poarte numele femeii iubite, Solca. Diverși monografi bucovineni au căutat rădăcina etimologică a Solcăi prin câteva limbi europene, stârniți imaginativ de existența unor localități cu nume identic prin cuprinsul Europei Centrale, și s-au bucurat când au aflat, în maghiară, un cuvânt asemănător, care definea statutul de iobag.
Istoria mărturisită a Solcăi începe în 15 ianuarie 1418, când urmașii lui Șandru Gherman, Vlad și Cârstea Goraeț, au fost chemați în fața divanului domnesc de Maicolea, fiica lui Stoian, de fiii ei, Cozma și Sân, și de nepoții Balotă și Dragoș, toți doritori să devină stăpânitorii ocinei lăzuite de Șandru Gherman. În fața scaunului de judecată voievodal, adevărul iese la lumină, iar revendicatorii de moșie necuvenită au fost sancționați de Alexandru cel Bun cu o amendă de 80 de ruble („zavezcă vecinică”, pe care urma să o plătească, din nou, oricare dintre urmașii lui Stoian, care „va începe cu ceartă sau cu pâră sau cu orice fel de răutate pentru acest sat”).
Vreme de aproape un secol, istoria Solcăi rămâne în anonimat, iar neamul întemeietorilor decade, dând pierzaniei minunate povești, care, ulterior, numai în parte pot fi refăcute, cea mai tulburătoare dintre acestea fiind cea a unei descendențe voievodale, poveste care îl legitima pe Luca Arbure să emită pretenții la tronul Moldovei.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ștefan cel Mare Episcopiei de Rădăuți, se afla și „a 41-a biserică, cu popă, la gura Solcăi”.
Luca Arbure intră târziu în istoria Solcăi, din postura de „neamul cel mai apropiat”, precizată și condiționată de dreptul valah. În 7 martie 1502, Luca Arbure, artizanul victoriei de la Codrul Cozminului, după un asediu asupra Cetății Sucevei care a durat din 26 septembrie până în 16 octombrie 1497, cumpără „satul Solca Mică”, cu 680 zloți tătărești, de la nepoții lui Cârstea Goraeț și ai lui Șandru Gherman. Solca Mică este partea dinspre satul Arbore și satul cunoscut, astăzi, sub acest nume, iar îndreptățirea lui Luca Arbure de a cumpăra acest sat, din postura de „neamul cel mai apropiat”, vine pe linie maternă, de la Nastasia, fata lui Mihul din Solca și sora lui Ivul Solca.
Mihul era fiul lui Cârstea Goraeț și a avut un băiat, Ivul, și o fată, Nastasia. Ivul Solca era căsătorit cu Cerna, fata lui Nicula din Niculești (cealaltă fată se numea Grada), și a avut o fată, Stana, cea care îi va vinde lui Luca Arbure Solca Mică. Sora lui Ivul Solca, Nastasia, s-a căsătorit cu diacul domnesc Ivan Arbure, care, datorită vitejiei și a științei de carte, va ajunge Pârcălab de Neamț. Luca Arbure cunoștea, probabil, că prin Cerna, neamul lui se înrudea cu tatăl celui de-al doilea Descălecător al Moldovei, Nicula fiind ginerele lui Mic Crai și, deci, cumnatul lui Bogdan I Întemeietorul, așa că s-a simțit legitimat indirect să emită pretenții la domnie, în condițiile în care ramura aceasta crăiască începuse să se ofilească, odată cu moartea lui Bogdan Herman, soțul Stanei.
Bogdan Herman, ginerele lui Ivul Solca, era fiul lui Herman din Voitin, acel Herman (Gherman sau Germanul, fratele lui Iațco), de la care Ștefan cel Mare a cumpărat Voitinul, dar a murit tânăr, după ce a întemeiat un sat, Bogdăneștii, pe care l-a colonizat cu solcani, care-și mai păstrează numele de obârșie și astăzi. Murind Bogdan Herman, Stana și cei doi copii se văd obligați să vândă mai toate moșiile lui Luca Arbure. Uricele voievodale vorbesc doar despre vânzarea moșiei Solca Mică, dar urmașele lui Luca Arbure, inclusiv ginerii săi, Gavril Trotușan și Praxia (Plăieșul, în româna veche), revendică toate fostele moșii ale lui Ivul Solca de pe malul Moldovei, dar și din Basarabia, ceea ce demonstrează că vânzările s-au făcut, că au existat și urice, dar că acestea s-au pierdut de-a lungul timpului.
Moșia Solca Mică a fost moștenită de Ana, fosta soție a lui Praxia (satul de lângă Fălticeni în înveșnicește numele), care se va călugări, încredințând drepturile ei patrimoniale unei nepoate.
