Confirmarea aderării la marea Uniune Europeană m-a prins pe picior greșit, în satul meu. Nu tu țoale festive, nu tu ținută de ceremonie, nu tu colegi cu care să încropești o analiză a evenimentului istoric. Fiindcă el este, să recunoaștem, istoric, venind ca o compensație târzie a nădejdilor românilor îndelung reprimate.
Am ascultat la un aparat de radio, agățat într-un prun, discursurile premierului Tăriceanu și președintelui Băsescu. Cum i-o fi prins pe alții confirmarea aderării la 1 ianuarie 2007? Actorii politici, cu contribuții mai consistente sau de-a dreptul anemice, se agită pesemne fiecare în felul lui. Nu știu pe unde or fi, din livada mea nu pot să-i văd, miniștrii foști, miniștrii actuali de externe, de interne, de război și de pace, premierii succesivi, parlamentarii. Nu știu pe unde se agită vârfurile societății civile, fiindcă și ea a cotizat uneori extrem de gălăgios, la opintelile aderării. Destinul face ca anunțul victorios să aparțină lui Traian Băsescu, cel care a făcut, după opinia mea, extrem de puțin pentru integrare. Fostul premier pesedist Adrian Năstase, care s-a agitat destul și cu vizibile rezultate pentru NATO și UE, petrece evenimentul la DNA. Cei doi candidați din campania electorală prezidențială, unul victorios, celălalt perdant, gustă diferit din tortul acestei sărbători. Așa e viața.
Încerc să descifrez cu emoție o tresărire pe chipul comunității satului meu. Nimic. De azi dimineață bate clopotul bisericii, rar, tânguitor. Bate a mort. A murit la 74 de ani Gicu Mărișoiu, un om pe care mi-l amintesc vag. Femei cernite, probabil neamuri, merg spre casa celui care și-a încheiat socotelile cu lumea. Firește, clopotul de înmormântare, straiele cernite, n-au nici o legătură cu aderarea la Uniunea Europeană. Se nimerește ca oamenii să moară și de Crăciun, și de 23 august și de ziua regelui și de 1 Decembrie. Unii mor chiar de ziua lor de naștere. Gicu Mărișoiu a murit în ziua în care românii au primit confirmarea acceptării în marele club european. Evenimentul, repet istoric, este perceput, aș zice, cu insensibilitate de satul meu. Întreb o femeie despre care știu că stă sus pe o muchie de deal și care e văduvă dacă o încearcă bucuria intrării în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Femeia mă privește ca pe o arătare. Preocupările ei țin de găsirea unui om care are căruță și boi și care să-i transporte acasă, de pe o mejdină de loc, cucuruzii culeși zilele astea. I-a luat verzi de frica mistreților. Ca să-mi facă totuși hatârul, îmi răspunde. Intrarea în Uniune, i-a spus ei cineva, înseamnă că nu mai are voie să-și taie porcul cu cuțitul la Crăciun. Pe chipul ei îmbătrânit ghicesc o urmă de zâmbet. Cu ce să-l taie, dacă nu cu cuțitul? Cu șocuri electrice, zic eu. Altfel, vine Olli Reihn și te trage de broboadă. De unde să iau eu maică șocuri electrice? se miră femeia. Și apoi dacă vine cine zise-și că vine, n-apucă să urce la mine în deal. Termin porcul de mâncat până urcă el pe prispa mea. Femeia râde de data asta cu poftă.
Satul meu pare amorțit la vestea intrării în Uniunea Europeană. Aș putea spune că anunțul aderării i-a lăsat de lemn Tănase pe cei mai mulți dintre țărani. Viața lor curge, până una alta, ca acum un an, ca acum o sută de ani, ca acum o veșnicie.
