Snegur (Basarabenii – III)

La Chișinău s-a desfășurat duminică o mare manifestare populară dedicată Centenarului unirii Basarabiei cu România. Organizatorii au numărat 100.000 de participanți, iar Poliția, doar 7.000 (!), de unde se vede că, români fiind și de-o parte și de cealaltă a Prutului, la Chișinău și la București protestatarii se numără la fel. Președintele Dodon consideră senin că n-a fost vorba decât de „un banal protest cu lăutari și discursuri ofilite”, numai că aflându-ne de mult în era internetului, doar cine n-a voit să vadă n-a remarcat amploarea manifestației, vehemența discursurilor, și, de ce nu, aportul cântecului mobilizator în însuflețirea unei atmosfere de copleșitor elan patriotic.
Nu l-am văzut nici în mulțime, nici pe scenă, pe cel dintâi președinte al Moldovei, Snegur – dar, poate, doar n-am izbutit să-l identific în marea de oameni ce a tălăzuit în Piața Marii Adunări Naționale. Am remarcat, în schimb, agitația expreședintelui Băsescu, care nu putea rata prilejul dobândirii de niscaiva capital electoral, fie și dincolo de fruntarii (acasă, lumea fiind deplin lămurită).
L-am căutat printre manifestanți pe Snegur pentru că nu demult și-a lansat cele șase tomuri de amintiri adunate sub titlul „Labirintul destinului” (și mai anunță încă trei volume). L-am cunoscut în cea mai dificilă perioadă a statalității moldave și continui să-l consider, acum citindu-i și din amintiri (fragmentar deocamdată, în gazete), un personaj care, în pofida unor oscilații inerente în primii ani ai independenței, rămâne, totuși, stimabil reper pe drumul sinuos al renașterii basarabene. A fost primul (și singurul) din Biroul CC care (declarația lui) „a simpatizat din start cu Mișcarea de renaștere națională”; lui i se datorează în bună măsură adoptarea tricolorului, întâia luare de poziție oficială răspicată „Numele corect al limbii noastre este româna”, precum și stabilirea unui obiectiv cert, chiar dacă pe termen nedefinit: „să revenim în spațiul spiritual românesc, al neamului, istoriei, tradițiilor”.
Tot el a semnat în 1991 regretabilul act prin care Republica Moldova devine membru fondator al CSI, reproș căruia i se mai pot adăuga și alte incidente de parcurs; rămâne de văzut, parcurgându-i memorialistica, dacă motivațiile pot fi considerate întrutotul acceptabile. Și cum în precedentele două tablete am scris despre doi scriitori basarabeni „comandanți de oști ale spiritului”, Cimpoi și Dabija, a treia i-o consacru lui Snegur tocmai pentru a desluși raporturile dintre președintele Moldovei și scriitorii Basarabiei. Reproduc un fragment din discuția pe care am avut-o cu Snegur în 1991:
– Domnule Președinte, văd în cabinetul Dvs. portretul lui Eminescu și-mi amintesc vorbele altui poet român, Octavian Goga: „O graniță se păzește sau cu un corp de armată, sau cu statuia unui poet legat de inimile tuturor.” Cum v-au sprijinit scriitorii basarabeni aici, la granițele latinității?
– Scriitorii au fost aceia care, practic, au dat imboldul mișcării democratice pentru renaștere națională. Consider că scriitorii au fost și rămân cei mai respectați și iubiți dintre personalitățile Republicii Moldova. Majoritatea scriitorilor – nu spun toți, da, nu spun toți – au un punct de vedere ferm, care nu se clatină cum bate vântul. Când Grigore Vieru spune o vorbă, simți că este temeinică. Și înainte, și astăzi, scriitorii au constituit și constituie o forță democratică pe care simt nevoia să mă sprijin. Vă spun drept, Domnule Iacoban: atunci când îmi este greu, caut sfat la scriitori!
– În România s-au adus numeroase acuzații actualei (n.n. – fostei) guvernări pentru faptul de a fi „abandonat” sau chiar „trădat” Basarabia.
– Opiniile emise în România exprimă nemijlocit și-s rezultatul problemelor lăuntrice ale României. De altfel, lucrurile încep să se lămurească aproape de la sine. Noi ne aflăm în etapa pe care am numi-o „a declarării independenței”. Trebuie să fim conștienți de faptul că această „ruptură de pământ” a trecut ba într-o parte, ba în alta, dar, din 1940 și până în 1991, a avut parte de soarta pe care bine i-o știți. (…) N-au deloc dreptate cei care afirmă că recunoașterea Republicii Moldova de către România ar echivala cu recunoașterea regiunii Riazan de către URSS. Am citit undeva asemenea absurditate. Suntem conștienți noi, cei care ne bazăm pe adevăr și nu pe vreo conjunctură politică de moment, că vorbim aceiași limbă – limba română, avem una și aceeași proveniență, un trecut istoric comun. Ce să-i faci, nu te poți lepăda de soră și frate! Nu cerem mai mult decât ni se cuvine și nici mai mult decât este posibil. Până la revoluția din decembrie, n-am fi avut posibilitatea unei asemenea discuții libere cu Dumneavoastră. Multe se schimbă, toate se schimbă!
Și câte nu s-au schimbat din 1991 și până azi!