Smerenia te înalță

„În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Vedeți să nu disprețuiți pe vreunul din aceștia mici, că zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd fața Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut.” (Matei 18, 1-11)
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXV, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 326
„… și noi, cu cât ajungem mai virtuoși, cu atât să ne smerim mai mult pentru că și asta e mai cu seamă virtute. După cum, cu cât avem privirea mai pătrunzătoare, cu atât mai mult cunoaștem cât de mare este depărtarea dintre noi și cer, tot așa, cu cât ajungem mai virtuoși, cu atât mai mult învățăm să știm cât de mare este depărtarea dintre noi și Dumnezeu. Că nu e mică filozofia de a ne putea cunoaște propria noastră valoare. Și acela, mai cu seamă, se cunoaște pe sine, care socotește că nu e nimic. De aceea atât David cât și Avraam, când s-au urcat pe cea mai înaltă culme a virtuții, atunci, mai cu seamă, au fost smeriți. Avraam a spus că este pământ și cenușă (Facerea 18, 27), iar David s-a numit vierme (Psalmi 21, 6); la fel și toți sfinții, tot așa se smeresc.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, A doua convorbire cu părintele Nestor, Cap. VII, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 573
„Umilința așadar este învățătoarea tuturor virtuților; ea este temelia cea mai trainică a clădirii cerești, ea este darul propriu și măreț al Mântuitorului. Îndeplinește fără primejdia trufiei toate minunile pe care le-a săvârșit Hristos acela care urmează pe Domnul nu prin înălțimea semnelor, ci prin virtutea răbdării și a umilinței.”
(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)