Într-un veac zbuciumat, cu lupte și frământări cunoscute, în sânul unei familii de greci din Silivria Traciei, nu departe de Constantinopol, strălucita cetate de altădată, s-a născut în anul 1846 viitorul Sfânt Nectarie, vindecătorul de boli (taumaturgul) și făcătorul de minuni.
A plecat timpuriu din casa părinților săi, oameni modești dar deosebit de evlavioși, care au dăruit celor șapte copii lucrul cel mai de preț: bogăția credinței celei adevărate și educația de a fi de folos altora, într-o lume din ce în ce mai egoistă, aflată cu fiecare zi ce trece tot mai departe de cuvintele Evangheliei și de trăirea cu și în Hristos.
Deși au trăit la o distanță în timp de aproximativ 800 de ani, observăm în viața minunatului Nectarie câteva similitudini cu Sfânta Preacuvioasă și mult milostiva Parascheva.
În primul rând obârșia din aceleași locuri – Epivata, pe malul Mării Marmara, și Silivria, în apropierea aceleiași mări. Menționăm apoi dorul după desăvârșire, manifestat timpuriu în ambele cazuri, plecarea departe de casa părintească, purtându-L pe Dumnezeu în suflet și aceeași smerenie care îl înalță pe om până aproape de Cel Preaînalt.
Dacă Sfânta Parascheva a părăsit în mod liber bogăția și a viețuit apoi în sărăcie pentru a primi cunună neveștejită și răsplată veșnică, Sfântul Nectarie a trudit din greu, încă din copilărie, aflând, cu ajutor de sus, modalitatea de a se hrăni și mai apoi de a studia Teologia, Știința științelor și Taina Tainelor.
Părăsind Silivria la 14 ani, Anastasie (cum se numea din Sfântul Botez) a lucrat ca ucenic al unui negustor din Constantinopol, învrednicindu-se, încă de atunci, de mari descoperiri și daruri dumnezeiești. Șase ani mai târziu, insuflat de Duhul Sfânt, își îndreaptă pașii spre insula Hios, unde a fost învățător șapte ani, până când a aflat calea spre viața monahală, ucenicind la Sfântul Cuvios Pahomie Hiotul (†1905) și devenind călugăr la 7 noiembrie 1876, sub numele Lazăr. La hirotonia întru ierodiacon i-a fost schimbat din nou numele, primindu-l pe acela de Nectarie, care avea să fie cunoscut, mai târziu, până la marginile lumii…
Călugărul sărac și pribeag Nectarie a fost din nou ajutat să-și îndeplinească vechea dorință a studierii Teologiei. Prin bunăvoința unor oameni mărinimoși, între care s-a numărat și Patriarhul Sofronie al Alexandriei Egiptului, a studiat în Atena, la vestita Școală de Teologie, învățând mai înainte de toate că Dumnezeu este iubire, iar cei care-L iubesc trebuie să trăiască în lumina acestei învățături.
Chemat la ascultări înalte, ierodiaconul Nectarie pleacă în anul 1886 spre Alexandria Egiptului și primește hirotonia întru ieromonah, apoi rangul de arhimandrit, iar la 15 ianuarie 1889 hirotonia întru arhiereu, cu titlul onorific de Mitropolit al Pentapolei, eparhie aflată sub jurisdicția celei de a doua Patriarhii, conform Dipticului ortodox.
Omul bun și ierarhul pilduitor prin cuvânt și fapte evanghelice s-a întâlnit, din nefericire, cu un păcat prezent întotdeauna în istoria mai îndepărtată ori mai apropiată nouă, și anume invidia altora. Răuvoitori și neputincioși să vadă lumina din viața oamenilor și să prețuiască darurile semenilor, primite de la Dumnezeu cel Preabun și Atoatedăruitor, chiar ierarhi și slujitori din Alexandria i-au țesut intrigi și scenarii meschine, cu gândul de a-l îndepărta de protectorul și binefăcătorul de până atunci, bătrânul Patriarh Sofronie. Poate din pricina vârstei înaintate, dar și a vorbelor care sugerau că Nectarie ar dori să-i ia locul, Patriarhul Sofronie a hotărât la 3 mai 1890 ca episcopul Nectarie să fie eliberat din responsabilitățile ce le avea, iar două luni mai târziu a emis o scrisoare care-l înștiința că trebuie să părăsească Egiptul.
Pentru tânărul episcop, care nu împlinise încă 50 de ani, a început vremea încercărilor și purtarea Crucii până spre Golgota.
Cu aceeași valiză pe care o avusese cu patru ani înainte, când trecuse pragul Patriarhiei Alexandriei, în luna august a anului 1890 a părăsit vechea cetate, îndreptându-se spre Atena. Defăimat, ocărât și prigonit de oameni cu suflet mic, episcopul Nectarie a gustat din paharul umilințelor, punându-și nădejdile în Cel Căruia îi slujea și în Preacurata Sa Maică. Predicator, profesor de seminar și director al Școlii teologice Rizarion, Sfântul Nectarie a reușit să formeze în chip minunat mai mulți tineri care au ajuns vrednici slujitori ai Sfântului Altar. Nu doar cunoștințele teologice, cât mai ales trăirea în Hristos i-a făcut pe mulți să exclame că n-au mai întâlnit un om ca acesta. Pe de altă parte, aprecierile din Alexandria nu conteneau să arate că Nectarie fusese pentru credincioși „cel mai drag dintre arhierei și cel dintâi între clerici”.
A rămas până la sfârșitul vieții un pribeag, un călător care nu se gândea decât la Împărăția lui Dumnezeu. Nimic dintre cele ale lumii acesteia: slava, bogăția, cinstea, nu i-a putut robi inima. Era un om liber în Hristos, iar bucuriile lui nu se asemănau celor din lumea trecătoare.
Începând cu anul 1904, având ajutorul unor ucenici apropiați, a început să construiască în insula Eghina, din apropierea Atenei, o mănăstire închinată Preasfintei Treimi. El însuși, cu mâinile sale, lucra în grădină, căra piatră și ajuta muncitorii. La slujbe cânta împreună cu maicile și era mai degrabă duhovnic, renunțând oarecum la demnitatea și poziția episcopală. Ultimii 12 ani ai vieții i-a petrecut în insula Eghina, într-o mare smerenie și lucrare isihastă, profund duhovnicească. În vremuri grele și cu mari lipsuri materiale, Dumnezeu a trimis în multe rânduri ajutor pentru obștea mănăstirii, precum și pentru cei care băteau la poarta acesteia. Fapte minunate, vindecări miraculoase și liniște multă a trimis Dumnezeu celor care ajungeau acolo. Elevi seminariști, pelerini veniți de departe și credincioși bolnavi s-au vindecat după simpla atingere de episcopul exilat ori de hainele pe care le purta. Aveau aceștia o credință puternică și rugăciunea profundă care poate, după cum zice Mântuitorul Hristos, muta și munții. Episcopul Nectarie purta întotdeauna pe chip un zâmbet diafan și o bunătate a inimii, semn clar al darurilor bogate ale Duhului Sfânt.
În ceasurile libere se ruga îndelung, citea și scria, ori îi povățuia pe cei care veneau să-i ceară sfatul.
La calomnii și vorbe grele a răspuns permanent cu bunătate și cuvinte calde, de părinte. Acesta a fost darul cel mare al vieții sale greu încercate și nedreptățite.
Cei 74 de ani s-au încheiat la 8 noiembrie 1920, în spitalul Areteio din Atena, după o boală grea, de cancer, îndurată fără nici un cuvânt de împotrivire. A fost îngropat la Eghina, în mănăstirea ctitorită de el și a fost plâns de cei care l-au iubit până la capăt.
Slujirea, iubirea și smerenia lui au fost răsplătite de Dumnezeu cu o revărsare de minuni întâmplate la mormântul său. Detractorii lui amuțiseră. Din Alexandria Egiptului soseau tardive scrisori de iertare.
Neprietenii lui au plătit preț greu pentru minciunile și răutatea lor. Prea târziu și-au dat seama că au vândut sânge nevinovat. Erau vinovați de păcatul greu al trădării. Se comportaseră și ei asemenea lui Iuda odinioară.
Scoase din mormânt și așezate în biserică, osemintele episcopului martir au devenit izvor de vindecări nemaiauzite. Chipul lui a fost văzut aievea în spitale din diferite locuri ale lumii, vindeca bolnavi care aveau diagnostice cutremurătoare și alina, pe cât se putea, suferința oamenilor credincioși. Spre Eghina soseau scrisori de mulțumire care anunțau minuni peste minuni și se cereau insistent părticele din sfintele sale oseminte.
Patriarhia Ecumenică, prin hotărârea Patriarhului Atenagoras (1948-1972), l-a trecut în rândul sfinților în anul 1961, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie în fiecare an.
(Arhim. Timotei AIOANEI)
