– Important este să urmărești binele personal, fără să stingherești pe cineva din apropierea ta, adică să nu cauți mai mult binele tău decât binele altuia
Părinții filocalici așează la loc de cinste virtutea smereniei numind-o „mama virtuților”, sau rădăcina tuturor virtuților. Dar oamenii de astăzi se luptă uneori din răsputeri pentru afirmarea personală în diferite domenii, într-un cuvânt, în viață. Să aflăm cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie și afirmarea propriei personalități ?
Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem să facem niște lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie să facem noi este să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu și apoi lucrează Dumnezeu ca un Sfânt, cum știe, cu fiecare dintre noi; și dacă vrea Dumnezeu să ne afirme ne afirmă, și dacă nu vrea Dumnezeu să ne afirme degeaba vrem să ne afirmăm noi. Să ne gândim că Domnul Hristos după ce I-a dat putere slăbănogului, n-a căutat să fie cunoscut, să se afirme ca vindecător, ci S-a retras din mulțime, încât omul acela nu mai știa cine l-a ajutat. E pentru noi un îndemn la smerenie. Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, dar nu de dragul afirmării, ci de dragul realizării lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori dorește cineva să realizeze un lucru pozitiv, esențial și bun, poate să se afirme făcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirmă, ci îl afirmă Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru că a fi smerit nu înseamnă să faci de teamă să nu fii smerit, ci înseamnă să faci orice, dar conștient că nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus să conducă, de pildă, numai dacă conduce poate să fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnă că nu mai poate să conducă pe ceilalți pentru că el trebuie să fie smerit. Nu trebuie să-ți găsești un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie să faci, rămânând totuși smerit. De pildă, la o mănăstire a trăit cândva un părinte care vreme de 16 ani a fost stareț și el zicea că: „Smerit e omul acela care își ține locul”, pentru că daca tu nu îți ții locul nici cel de lângă tine nu știe unde îi este locul. De pildă, mă duc la slujbă și nu îmi țin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângă mine nu știe unde-i locul lui. Și atunci înseamnă că și în viața de toate zilele, dacă îți ții locul și dacă-ți afirmi puterea și voința, nu în detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorința de-ați desfășura calitățile pe care ți le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul că prin aceasta scazi în smerenie.
Dumnezeu îl primește pe om în starea pe care i-a dat-o și în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mă gândesc că o să zică Dumnezeu de ce am fost comunicativ ! Sau daca ar fi cineva retras, nu o să zică Dumnezeu de ce a fost retras, dacă așa este firea lui, dacă așa este chipul lui de viețuire și așa este temelia existenței lui.
E, de fapt, cred eu, o mare greșeală să socotești că nu trebuie să ai în vedere urmărirea binelui personal; important este să urmărești binele personal, fără să stingherești pe cineva din apropierea ta, adică să nu cauți mai mult binele tău decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmezi și binele tău. Este o vorbă cu tâlc, care are următorul cuprins: „Barba fratelui vreodată, de s-aprinde, sari și-l scapă, însă, mai întâi de toate, barba ta s-o uzi cu apă”. Adică nu poți să faci abstracție de tine însuți, chiar dacă se pune și problema, în anumite împrejurări, a lepădării de sine ca să poți împlini binele pentru altul sau ca să poți împlini porunca lui Dumnezeu.
În momentul în care te-ai hotărât pentru o cale, să nu mai consideri că mai există pentru tine și o altă cale, iar calea pe care ți-o alegi, să o alegi cu entuziasmul cuvenit, adică să nu te căsătorești cu probabilitate, nici să te faci călugăr cu probabilitate, ci să fii sigur că asta ți-e calea și atunci nu se mai discută posibilitatea unei alte căi sau că Dumnezeu ar fi avut un alt plan pentru tine. Noi nu știm sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar știm ce putem face noi într-o condiție sau alta.

