Smerenia în vremurile actuale

Convingerea mea este că mulți dintre cei ce urmăresc practicarea virtuților nu sunt în clar cu unele lucruri de prim-ordin în privința virtuților. Anume, mulți dintre credincioși nu iau aminte la faptul că Domnul Hristos, vorbind despre una sau alta dintre virtuți, n-a vizat niciodată o anumită categorie de oameni, ci și-a îndreptat cuvântul către toți oamenii, fără nici o deosebire. Când a spus, de pildă: „învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29) și „Cel ce se înalță pe sine se va smeri și cel ce se smerește se va înălța” (Luca 18, 14), a spus aceste cuvinte către toți cei ce le pot cunoaște, către oameni de diferite vârste, cu nivel de pregătire diferit, dar n-a exceptat nici o categorie de oameni, bărbați sau femei, copii sau vârstnici, învățați sau neînvățați, trăitori în retragere sau trăitori în societate.
– „Virtuțile nu țin de locul în care te găsești, ci de tine însuți”
Tuturor le-a adresat cuvântul, fără nici o deosebire și de la toți așteaptă împlinirea lui. Unora dintre credincioșii care trăiesc în societate – împreună cu credincioși și necredincioși – și care știu că sunt și grupuri de oameni care trăiesc în mănăstiri, și, pe alocuri, poate și unele persoane singuratice, într-o retragere pentru Dumnezeu, li se pare că cei din retragere și din mănăstiri ar fi mai privilegiați decât ei, cei din mijlocul lumii și, de aceea, lor le este mai cu înlesnire să împlinească anumite virtuți. Or, în realitate, virtuțile nu țin de locul în care te găsești, ci de tine însuți. Astfel spus, virtutea nu ține de loc, ci de om.
Evident, când ai a te confrunta cu niște realități nedorite de tine, cu niște oameni care nu te înțeleg și care, uneori, pot fi chiar în propria ta familie, când atmosfera creată de nivelurile diferite de cultură, de viața morală, de stări sociale etc, în general nu-ți este favorabilă, parcă ar fi firesc să te gândești că alții ar fi mai favorizați decât tine însuți. Totuși lucrurile nu stau așa. Singurii favorizați sunt oamenii care au ajuns la convingeri religioase temeinice, la o viață religios-morală întărită, deoarece pentru unii ca aceștia nu mai există alternativă sau dilemă, ei știind să se manifeste ca unii care sunt „ai lui Hristos”, Care este în toată vremea și în orice loc.
– „Smerenia este virtutea care nu se arată”
Se știe că cei ce urmăresc desăvârșirea, mai cu seamă două virtuți trebuie să le aibă în vedere: dragostea „care este legătura desăvârșirii” (Col. 3, 14) și smerenia, de vreme ce s-a spus că „desăvârșirea este un adânc de smerenie” (Sfântul Isaac Sirul). Dacă ne gândim că măsurile la care sunt trăite aceste virtuți sunt foarte diferite, și dacă ne gândim că Iisus Hristos ne-a fixat niște principii mai presus de ceea ce putem noi gândi și realiza – „fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”, (Matei 5, 48) – dar că se mulțumește și cu puținul pe care îl putem oferi noi, la măsurile noastre, avem motive să nădăjduim la mila și la ajutorul lui Dumnezeu.
Important este să știm cum să împlinim virtuțile în condițiile pe care le avem fiecare. Astfel, de pildă, în legătură cu smerenia, este bine să știm că, după spusa unui cugetător de Dumnezeu (Sfântul Francisc de Sales), „smerenia este virtutea care nu se arată”, adică virtutea care nu se afirmă pe ea însăși, dar a cărei existență este de necontestat în viața celui ce o are. Cred că nu e cazul să intru în amănunte, spunând că altceva este smerenia Maicii Domnului, sau a patriarhului Avraam și alta este smerenia vameșului, din pilda cu Vameșul și cu Fariseul (Luca 18, 9-14), sau a femeii păcătoase din casa fariseului Simon (Luca 7, 36-50). Ceea ce ne interesează pe noi acum este să știm cum se poate manifesta în societate, în mediul său social, un credincios smerit, făcându-și datoria în rosturile pe care le are.
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere un adevărat credincios, care urmarește să se împodobească cu smerenia, este acela de a duce o viață normală, o viață prin care el, cu voia lui, să nu se afirme nici ca bun, nici ca rău. N-are de dat socoteală nimănui la ce măsura de smerenie a ajuns și nici cât îi mai trebuie până la culmea smereniei. De aceea va evita orice cuvânt care să-l prezinte ca păcătos sau ca virtuos. Personal, sunt împotriva felului de a se prezenta, mai ales unii călugări, care, când fac cunoștință cu cineva, pe lângă numele lor, țin să spună și „păcătosul” sau „păcătoasa”. Cum ar fi, de pildă: „Sunt Isihie, păcătosul!”. Deci să se evite orice fel de a vorbi ieșit din comun, orice fel de a vorbi care ne-ar afirma în fața celor din jurul nostru. La fel, să se evite și o ținută care ne-ar scoate în evidență, care ne-ar pune în atenția celor din preajma noastră. Prin urmare, să se evite extremele și excentricitățile de orice fel.
– „Se știe că în Biserica noastră exista rânduiala ca preoții să fie cinstiți de credincioși și cu aceea ca ei să le sărute mâna”
Mai departe, credincioșii smeriți sau cei care urmăresc să se împodobească cu smerenie, să nu ocolească niciodată realitățile care țin de ființa lor, adică să nu fie rezervați când sunt în situația de a-și afirma pregătirea intelectuală, corectitudinea, meritele profesionale. Nu zic să se laude cu ele, ci să le afirme cu toată hotărârea când li se cere aceasta.
Dacă un credincios este într-un post de răspundere, având calitatea de a porunci, de a coordona, să-și împlinească această datorie, fără să se gândească la vreo nevrednicie personală. Nevredniciile îl privesc pe el înaintea lui Dumnezeu, iar implinirea datoriei impusă de funcția ce o deține este o chestiune care privește societatea și bunul mers al societății. E locul aici să spunem că sunt unii preoți, care ezită să-i lase pe credincioși să le sărute mâna – chipurile că nu sunt vrednici să li se sărute mâna. Or, se știe că în Biserica noastră exista rânduiala ca preoții să fie cinstiți de credincioși și cu aceea ca ei să le sărute mâna. Credincioșii le sărută mâna preoților ca semn al cinstirii față de preoția pe care o dețin, pentru faptul că credincioșii știu că preoții sunt „oamenii lui Dumnezeu”. Nu-i corect ca cineva, preot fiind, să manifeste vreo rezervă sau să ezite a primi cinstirea ce i se dă.
La noi la mănăstire am avut, vreme de douazeci și șapte de ani, ca împreună-viețuitor cu noi, pe cel ce a fost părintele arhimandrit Ioan Dinu. De la el ne-a rămas cuvântul că „smerit este omul care-și ține locul”, pe care i l-a dat Biserica sau societatea. Motivarea e că „dacă tu nu-ți tii locul, nici cel de lângă tine nu știe ce are de făcut”, ceea ce înseamnă că se produce o nerânduială.
Nu greutatea de a fi smerit în societate, în condițiile impuse de situația ta, e de netrecut, de neînlăturat, ci necazul cel mare este că nu avem o dreaptă judecată despre lucruri, adică, practic, nu știm ce avem de făcut. Ni se pare că nu suntem în locurile și în rosturile noastre, dacă nu avem o rezervă, dacă nu ne manifestăm ca neîndestulați pentru postul respectiv etc. Or, așa ceva nu-i corect și nici nu promovează smerenia. Fii la locul tău, în rostul pe care îl ai, acolo unde te-a pus Biserica și societatea și atunci poți să fii sigur, nu numai că n-o să pierzi smerenia, ci chiar că ea ți se va înmulți.
– „Faptele bune trebuie să le acoperim cu smerenia”
Mai sunt unii dintre credincioși care cred că servesc smerenia lor personală, când încearcă să tăgăduiască unele fapte bune pe care le fac. Nici aceasta nu servește smerenia. Fără îndoială că faptele bune trebuie să le acoperim cu smerenia, adică să nu ne lăudăm cu ele, dar asta nu înseamnă că avem dreptul să le tăgăduim. De pildă, sunt unii credincioși care nu au curajul să mărturisească că postesc, ci în loc să spună că postesc, motivează că țin regim. E o gândire greșită să parezi, când de fapt ar trebui să spui clar că postești și că ești hotărât să faci aceasta și pe mai departe, fiindcă asta este convingerea ta. Nu trebuie neapărat să dăm explicații, dar trebuie să avem atitudini precise și motivate religios, mai cu seamă într-un mediu în care gândirea și practica religioasș este trecută cu vederea sau este socotită ca ceva inferior. La fel trebuie să gândim și despre virtutea dragostei, ca și despre oricare alte virtuți. (Părintele Teofil Pârâian, Convorbiri duhovnicești , vol II – Părintele Ioanichie Bălan)