Smerenia e starea firească a sufletului, sălaș al păcii și al luminii interioare

Smerenia e starea firească a sufletului, sălaș al păcii și al luminii interioare. E împăcarea cu sine, în vecinătatea cea bună a creației, nestânjenită de vreo părere sau de vreo imagine. Nici prin răgazul contemplației nu o putem cunoaște, oricât de senină ne-ar fi cugetarea, ea, contemplația, rămâne expresie, o expresie fără chip interior. Smerenia e arta energiilor divine creative. E și asceză, dar și agonie, de a rămâne statornic și cucernic, să nu te părăsești, să stai cu tine, smerit în tine.
Smerenia e cu atât mai greu de dobândit, întrucât nu e nici metodă și nici practică. Nici rugăciunea nu ajută prea mult dacă e mecanică și repetitivă, rostită cu gândul aiurea.
Cel smerit nu-și poate cunoaște smerenia, altfel nu ar mai putea fi smerit, dacă își privește chipul din afara lui. Doar privind în interioritatea ta și recunoscându-te, numai așa poți fi tu cu tine, întru Hristos. E treapta supremă a identificării, când bați la ușa inimii lui Hristos și El te întreabă cine ești, iar tu Îi răspunzi: Tu ești, Doamne! Nici cei smeriți nu se recunosc între ei, chiar între suflete aflate pe aceeași treaptă a cunoașterii. S-ar trezi atunci demonul curiozității bănuitoare, că ai avea ascunzișuri, în loc de taine. Smerenia nu ține nici de voință sau de renunțare la vreo dorință pământeană. Nu e nici cunoaștere, nici împietrire a inimii, nici cădere în deșertăciune. Și cu toate acestea, smerenia are câte ceva din fiecare lucrare a Duhului.
Întâi de toate, smerenia nu poate fi afișată ca pe un merit sau o calitate în plus, față de cei simpli în duh, buni primitori și primenitori, prin coborârea Duhului asupra lor. În cele din urmă, smerenia e, în chip tainic, Chipul smerit al Creatorului față de creația Sa. Nu o lasă de izbeliște, nu o părăsește, dimpotrivă, Dumnezeu Se ține de cuvânt, făgăduința Sa are întâietate față de cele amenințate cu învrăjbirea, cu mortificarea sufletului. Prin moarte o va salva de la pieire și prin suferință părintească Își va jertfi Fiul. De la Dumnezeu Tatăl până la Pruncul Iisus, smerenia e chipul iubirii părintești. Smerenia e eliberare de gânduri și de păreri umilitoare. De la firul de iarbă înlăcrimată și până la firul de nisip, de la roua dimineții și până la aurora din zori, de la respirația tulpinii și până la ultima frunză în cădere, toate sunt chipuri ale smereniei față de creație, chipuri ale suferinței, așa cum lumina e suferința culorilor.
Smerita smerenie se adâncește și devine expresie a bucuriei, de eliberare de gânduri și păreri, fără să se vadă sau să se discute teoretic despre ea. E trăire în Duhul Adevărului. Smerenia e o permanență, o stare de trezvie continuă și o bucurie fără de margini, o vibrare necontenită. În schimb, starea de mândrie e stare drăcească.
Față de evlavie și de adiere a luminii, smerenia e o putere tainică pe care o primesc cei desăvârșiți. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem avea acces la smerenie, prin închipuire, ci prin recunoaștere a neputinței noastre. Pe cel smerit niciodată nu-l urăște vreun om, nici nu-l rănește cu vorba, nici nu-l disprețuiește.
Smerita cugetare o întâlnim la Sfinții Părinți, după o neîntreruptă contemplare și după rugăciunea cea eliberatoare de sub arcanele nevăzute ale mândriei și ale slavei deșarte. Faptul de a ști și de a cunoaște despre cele înalte are o putere ispititoare de a te înșela cu păreri, cu idei, cu aparențe. Doar cei desăvârșiți sunt smeriți, față de creație și față de Creator, după cum Cel dintâi smerit e Însuși Dumnezeu. Dumnezeu vede că ceva amenință creația Sa, că alcătuirea omului e încâlcită și amestecată, potrivnică, îndărătnică și apucată. Atunci, Dumnezeu nu stă pe gânduri și găsește calea directă spre om, adresându-i-Se prin aleșii Săi, Moise, David, Apostolul Pavel, prin încercări și prigoniri la care sunt supuși aceștia și la care nimeni nu ar rezista.
Smerita cugetare e o cale, dar și o țintă. Omul e supus vrăjmășiei, dar și duioșiei. Poate fi supus prin aparențe și înșelăciuni, prin fiicele mândriei, sau poate fi ascultător, îndelung răbdător, urmând o cale strâmtorată, părintească și duhovnicească. De la Dumnezeu Cel mult milostiv primesc smerenie cei cu inima curată, cei simpli, cei buni primitori, necârtitori, fără de răutate ascunsă. Pentru a fi buni primitori presupune curăție a minții, inimă curată, blândețe și sfială față de creație și de Creator.
Dumnezeu e smerenie și nu Se arată în toată puternicia Sa, întrucât l-ar surpinde pe om nepregătit și l-ar putea ușor înspăimânta. De la Dumnezeu primim Darul smereniei și îi răspundem cu frică. A fi smerit nu e un privilegiu și nu se impune ca putere și cu putere. Dimpotrivă, putința e fericirea de a fi cu toată inima și cu tot cugetul ațintit asupra proniei cerești, având în centru pe Creatorul și măreția creației Sale.
Cititorul smerit e cel care primește cuvântul viu, în rezonanță cu starea de pace și de evlavie a inimii, de curăție a minții fără de răutate. Smerit nu devii, smerit ești de la bun început, cu frica de a nu stânjeni, cu teama de a nu supăra pe Dumnezeu. Evlavia și blândețea, îndelunga răbdare de a primi ce e scris în cartea vieții și pentru tine. Smerenia e stăpânire de sine, frângere a voii tale și primitor cuviincios. Prima încercare e să te eliberezi de mândrie, să nu fii răzbunător chiar față de cei răufăcători și prigonitori. Zavistia fiind urgie și năpăstuire, ea nu poate fi biruită decât prin darul proniei cerești și al puterii de a îndura, de a primi Duhul Mângâierii în inima ta. Așa s-a întâmplat cu Moise. Înțelept și smerit, Moise eliberează un popor din robie, prin răbdare, ascultare și smerenie. La fel s-a întâmplat cu Prorocul și Împăratul David. Tot prin smerenie, după prigoniri și amenințări cu moartea, nerăzbunător și iertător, Moise va fi alesul lui Dumnezeu, prin simplitate, blândețe, prin smerenie și îndelungă răbdare. Smerenia e sufletul creației, apa vie a vieții, sălașul Duhului Mângâietor și al energiilor divine creatoare. Suntem înscriși în cartea vieții și de aici nu avem altă cale decât urmând calea Adevărului și lumina iubirii.
Dumnezeu e Smerenie, dar și Iubire. Iisus e Smerenie, dar și Jertfire. Maica Domnului e Smerenie, dar și Tânguire. Sfântul Duh e Smerenie, dar și suspin și mâhnire. Sfânta Treime e Smerenie desăvârșită, dar și sălaș părintesc al Păcii și al Împlinirii. Prorocii și Apostolii, Sfinții Părinți sunt Smerenie, față de Cuvântul rostit sau înscris în inima lor. Preotul, anahoretul și poetul sunt Smerenie, cucernici și biruitori asupra abisului uman.
(Gheorghe Simon , Ziarul Lumina)