Smerenia e păzitoarea și temelia tuturor virtuților

În Sfânta Evanghelie se vorbește despre pescuirea minunată, minunea săvârșită de Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Simon Petru și cu alți pescari care toată noaptea s-au trudit și nimic nu au prins. „Și răspunzând Simon, a zis: Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins” (Luca V, 5). La Îndemnul Mântuitorului, Simon a aruncat mrejile mai adânc, în lacul Ghenizaretului, și „au prins mulțime mare de pește, că li se rupeau mrejile” (Luca V, 6).
Această amintire despre pescuirea minunată ne demonstrează succint, cum fapta Mântuitorului a determinat o cotitură în viața unor pescari, făcându-i să-și părăsească meseria lor și să se înroleze ca slujitori ai lui Dumnezeu, ai oamenilor și ca Apostoli și propovăduitori ai Legii evanghelice.
Simon Petru s-a smerit atunci când a văzut această minune săvârșită de Domnul Iisus și, fără a se mândri, își recunoaște păcătoșenia și slăbiciunile și îi zice lui Iisus, căzând la genunchii Lui: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca V, 8).
Simon Petru și-a dat seama, în fața minunii săvârșite, ce era el în realitate și ce i se cuvenea lui Iisus. Spaimă mare i-a cuprins pe toți care au fost de față la săvârșirea acestei minuni, între care erau și Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, „căci spaima îl cuprinsese , pe el și pe toți cei care erau cu el, pentru pescuitul peștilor pe care îl prinseseră. Tot așa și pe Iacov și pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon” (Luca V, 9—10).
Mântuitorul Iisus Hristos, văzând smerenia lui Simon, îi zice: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca V, 10).
Ne punem întrebarea ce i-a determinat pe acești oameni să-și părăsească ocupația, familiile lor, și să-L urmeze pe Domnul Iisus? Hotărârea lor de a-L urma pe Iisus este nepătrunsa și nebiruita putere a dumnezeiescului, este pilda vieții Sale curate și sfinte, virtutea smereniei. Mulți au propovăduit învățături înalte pe care ei nu le-au urmat, pe când Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit tot ce a învățat. Asemenea pescarilor din Evanghelia de astăzi, pilda vieții neprihănite a Mântuitorului stă ca o carte deschisă în fața noastră, El este lumină pentru noi, după nopți lungi de pescuit în deșert. Pentru smerenia lui Simon și a celorlalți pescari, harul lui Dumnezeu a coborât peste ei și au devenit pescari de oameni, apostoli.
Smerenia e păzitoarea și temelia tuturor virtuților, deoarece cu ea toate virtuțile devin mai adânci și desăvârșite. Ea stă la temelia vieții noastre spirituale, ea se afla la temelia tuturor celorlalte virtuți și este izvorul oricărui har ceresc.
Dreptatea și tăria se sprijină tot pe smerenie. Știm că tăria noastră nu o avem decât de la Dumnezeu, dacă suntem convinși de slăbiciunea proprie. Prima virtute a creștinului este smerenia.
Cu smerenia vom avea toate celelalte virtuți, fără ea, chiar dacă le vom avea pe toate, nu vom avea nici una.
Domnul nostru Iisus Hristos, spre a ne face să înțelegem că această virtute este cea mai prețioasă dintre toate virtuțile, începe „fericirile”, cu smerenia, când zice : „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei V, 3). Fericitul Augustin spune că: „cei săraci cu duhul” sunt cei smeriți.
Apostolul Petru dă frumoase îndemnuri fiilor duhovnicești, zicând: „Supuneți-vă preoților și toți, unii față de alții, îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (I Petru V, 5).
Smerenia este o virtute iubită de Mântuitorul, prin care vrea să fie imitat de toți cei care vor să-L urmeze, când zice: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29).
Smerenia este un adevăr, de aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Dacă tu vei osebi lucrul de preț de cel fără de preț vei fi ca gura mea” (Ieremia XV, 19), adică ceea ce este al lui Dumnezeu de ceea ce este al nostru și dacă vom putea deosebi ceea ce este de valoare de ceea ce este josnic, vom fi asemenea gurii Sale.
Smeritul nu se încrede în puterile lui proprii, având mereu în minte și în inimă cuvintele Psalmistului: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește” (Psalm CXXVI, 1). Omul smerit e bucuros atunci când alții îi cunosc defectele și lipsurile și nu se supără dacă unii îl întrec fie prin bogăția lor, fie prin iscusința lor, sau chiar prin virtutea lor. Acela este smerit care ascultă de părinții și de mai marii lui, având pildă pe Mântuitorul, care s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce.
E smerit acela care acceptă și primește cu bucurie sfaturile și îndemnurile altora și le urmează în lucrarea lui.
Smerit este acela care iubește pe cei mai de jos decât el sau pe cei care-i sunt supuși.
Smerit a vorbit despre Iisus Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul, când a zis: „Cel ce vine după mine, care înainte de mine a fost și căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei” (Ioan, 27).
Această smerenie e temelia întregii desăvârșiri evanghelice și a vieții spirituale.
Smerenia e drumul drept și sigur pe care, dacă vom umbla, nu vom greși niciodată. Întotdeauna cel smerit se bucură de pacea inimii, care e binele cel mai mare, pe care îl poate avea omul pe pământ și, tot din smerenie izvorăște pacea, bucuria și fericirea.
Să ne punem încrederea în Dumnezeu și să fim încrezători în puterea Lui, să dovedim râvnă în săvârșirea lucrării binelui de slujire a semenilor, ca astfel prin tot binele ce-l facem pentru semeni, să împlinim poruncile Mântuitorului și să contribuim la binele întregii omeniri. Amin.
(de Preot Conf. Univ. Dr. Octavian Pop, Sursa: Doxologia.ro)