Slujirea rezumă împlinirea Legii

„În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăși pe cei doisprezece și a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Și auzind cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; și care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca – Marcu 10, 32-45; Luca 7, 36-50)
S-a spus de către unii teologi că Evangheliile sunt, de fapt, „istorisiri ale patimilor (Mântuitorului) precedate de o introducere dezvoltată“.
Afirmația este adevărată, cu această precizare: că moartea Domnului apare întotdeauna în strânsă legătură cu Învierea Sa. Evanghelistul Luca redă un cuvânt al Mântuitorului Celui înviat din care se vede foarte bine centralitatea acestei teme în Evanghelie: „Și le-a zis că așa este scris și că așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi“ (Lc. 24, 46). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume să primească patimile și moartea. El trebuia să Se jertfească pentru noi. Iar Sfântul Apostol Pavel citează ca un dat al tradiției – cum o arată introducerea: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit“ – această formulare de crez apostolic: „Că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi“ (I Cor. 15, 3-4).
Astfel, totul în Evanghelii stă sub semnul acelui „trebuie“ al morții lui Hristos. Parcursul vieții pământești a Mântuitorului este un drum spre moarte. Acest „trebuie“ este prezent încă în prima dintre cele trei prevestiri ale patimilor: „Și a început să-i învețe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze“ (Mc. 8, 31; cf. Mt. 16, 21; Lc. 17, 25).
Drumul spre moarte
Mai ales ultima călătorie a Mântuitorului spre Ierusalim stă sub semnul acestui trebuie al patimilor și al morții. Începutul pericopei evanghelice de astăzi relevă cu o mare forță dramatismul acestui drum spre moarte al lui Hristos: „Și erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Și ei erau uimiți și cei ce mergeau după El se temeau“ (Mc. 10, 32). Ucenicii erau uimiți de cuvintele lui Iisus (cf. v. 24); iar mulțimea era cuprinsă de teamă atât din pricina radicalismului Evangheliei – El tocmai arătase că numai cine lasă totul, inclusiv familia, îi poate fi ucenic -, cât și din cauză că, în două rânduri deja (Mc. 8, 31-32 și 9, 31-32), El vorbise „pe față“ (Mc. 8, 32) despre cele ce-L așteaptă la capătul călătoriei. Evanghelistul reușește să surprindă foarte bine ezitarea mulțimii. Se vede că între „cei ce mergeau după El“ nu erau prea mulți doritori de a-I împărtăși soarta.
Domnul însă Se îndreaptă hotărât spre Ierusalim, fără a încerca în vreun fel să diminueze dramatismul acestei călătorii. Dimpotrivă, acum rostește El a treia – și ultima – prevestire a patimilor: „Și, luând la Sine, iarăși, pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Că iată ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor. Și-L vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui, și-L vor omorî, dar după trei zile va învia“ (Mc. 10, 32b-34). Comparată cu primele două, această prevestire este mult mai precisă: este arătat rolul păgânilor, se vorbește de batjocorirea și de biciuirea Sa. În paralela de la Matei a acestei a treia vestiri a patimilor apare în plus un detaliu deosebit de important: dacă în cele două prevestiri anterioare Iisus anunțase simplu că va fi omorât, acum El spune în mod precis că va fi răstignit (Mt. 20, 19).
Iată prețul pe care trebuia să-l plătească Hristos pentru mântuirea lumii! Patimile cumplite și moartea – „și încă moartea de cruce“ (Fil. 2, 8) -, acestea sunt partea Sa.
Domnul le vorbește de patimi și cruce, iar ei cer tronuri!
Ucenicii sunt atât de puțin pregătiți să-I stea alături! Prietenii Mirelui, îmbătați de bucuria prezenței Sale și în euforia pregătirilor de nuntă (cf. Mt. 9, 15 și locurile paralele), refuză să înțeleagă că Mireasa care se pregătește Învățătorului și Domnului lor nu este alta decât „Crucea cruntă“ (Vasile Voiculescu). Domnul tocmai le-a prevestit patimile și moartea Sa, când doi dintre ei, dintre cei mai apropiați, anume Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu și ai Salomeii, vin și-I cer locurile cele mai de cinste în Împărăția Sa: „Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta“. I-o cer imperativ, cu o introducere formulată în așa fel, încât să nu îngăduie un refuz: „Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine“ (Mc. 10, 35-37).
Domnul le vorbește de patimi și moarte, iar ei cer tronuri! Căci, într-adevăr, a ședea de-a dreapta și de-a stânga Împăratului nu înseamnă altceva decât a ocupa primele locuri în Împărăție. Aceste locuri le jinduiesc fiii lui Zevedeu. Motivația unei astfel de cereri nu este neapărat una vinovată. Din câte ne spun Sfintele Evanghelii despre ei, și îndeosebi despre Ioan, desemnat în Evanghelia a patra ca „ucenicul pe care-L iubea Iisus“, putem presupune că această cerere a lor a fost motivată mai ales de iubirea nemăsurată pe care I-o purtau și de dorința de a fi pe veci alături de El. Nu este însă mai puțin adevărat că ei nu-și dădeau încă seama în mod deplin de prețul imens care trebuia plătit. Nu înțelegeau îndeajuns că un singur drum este cel care duce la Împărăția slavei: drumul Crucii.
Hotărârea pe care nici unul dintre Apostoli n-a ținut-o
Mântuitorul îi mustră blând. „Nu știți ce cereți!“ – le zice El. Și le arată că, cerând locurile de-a dreapta și de-a stânga Sa, cereau de fapt să împărtășească „paharul“ și „botezul“ patimilor și al morții Sale pe Cruce. Am adăuga noi că, fără s-o știe, cereau locurile celor doi tâlhari, care au fost răstigniți de-a dreapta și de-a stânga Mântuitorului pe Golgota.
Dar Iacov și Ioan se arată în stare să sufere alături de Învățătorul lor preaiubit. Se pare că înțeleg acum cât de mare este prețul ce li se cere. „Paharul“ este adeseori în Vechiul Testament un simbol al suferinței (Ps. 74, 8; Is 51, 17-22; Ier. 25, 15; Iez. 23, 31-34); iar în Evanghelii el desemnează patimile și moartea pe Cruce a Mântuitorului, de care El Însuși, ca Om, Se înfricoșează și Îi cere Tatălui Ceresc, într-o rugăciune de un dramatism fără egal, ca, dacă este cu putință, să îndepărteze „paharul“ acesta de la El (Mc. 14, 36; cf. Evrei 5, 7). La imaginea cu paharul, se adaugă aceea a „botezului“, și el un simbol al suferințelor omului supus încercării, în general, și al morții martirice în special. Desigur că Domnul S-a bucurat de voința celor doi Apostoli de a merge la patimi și la moarte împreună cu El. Și le-a prezis că vor avea parte, într-adevăr, de „paharul“ și de „botezul“ Său, la timpul potrivit. Sfântul Iacov va și fi, de altfel, primul dintre cei doisprezece Apostoli care să primească moartea martirică, fiind ucis cu sabia, din ordinul regelui Irod Agripa, pe la anii 43-44 (Fapte 12, 2); iar fratele său, Sfântul Ioan Teologul, deși, după Tradiție, a murit de moarte bună, a suferit totuși multe pătimiri pentru Hristos, a fost exilat în vremea prigoanei lui Domițian (81-96) în insula Patmos (Apoc. 1, 9) și – după o informație transmisă de Tertulian (circa 150-240) – înainte de exil, fusese aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, din care însă a ieșit nevătămat (Despre prescripția contra ereticilor, XXXVI, 3, PSB, 3, București, 1981, pp. 164-165).
Ceea ce însă înțelegeau ei prin cererea lor, adică primirea locurilor celor mai de cinste „în slava“ lui Hristos Cel preamărit, Mântuitorul le spune că nu le poate da și că nu este al Său a da. În iconomia dumnezeiască, locurile acestea li s-au pregătit altora (v. 40). Sfintele Evanghelii ne spun că, pe Golgota, de o parte și de cealaltă a Mântuitorului au fost răstigniți doi tâlhari, orânduire care și ea trebuia să facă parte din adâncul „deșertării“ de slavă a Fiului lui Dumnezeu întrupat (cf. Fil. 2, 7). Iar în ce privește locurile de-a dreapta și de-a stânga Domnului Hristos în slava cea cerească, icoana numită Deisis ne înfățișează în aceste locuri pe Maica Domnului (de-a dreapta) și pe Sfântul Ioan Botezătorul (de-a stânga).
Auzind despre cererea fiilor lui Zevedeu, ceilalți zece Apostoli „s-au mâniat pe Iacov și pe Ioan“ (v. 41). Poate, și în cazul lor, motivația nu este mai puțin pozitivă. Cum, ei sunt mai puțin gata de a pătimi și de a-și da viața împreună cu Învățătorul? Vor și exprima, toți, această hotărâre (Mc. 14, 31); o hotărâre pe care însă nici unul dintre ei n-a ținut-o atunci.
O lecție importantă
Mântuitorul folosește acest prilej pentru a le da Apostolilor – și Bisericii din toate veacurile – o lecție importantă: aceea că raporturile dintre ei și, în general, cele din sânul Bisericii, nu trebuie să fie de același tip cu cele din orânduirea lumească; nu trebuie, adică, să fie raporturi de putere și de dominație. Domnul nu exprimă aici neapărat o atitudine negativă față de organizarea statală, cu „cârmuitorii“ care domnesc peste „neamuri“ și cu stăpânirea pe care o exercită „cei mai mari“. El zice numai că astfel de structuri de putere și de dominație nu au ce căuta între ucenicii Săi și în Biserica Sa.
Această lecție importantă nu poate fi atenuată fără a se denatura instituția Bisericii și, de fapt, fără a se atenta la însăși esența lucrării de mântuire a lui Hristos: „Dar între voi nu trebuie să fie așa; ci care va vrea să fie mai mare între voi să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi să fie tuturor slugă; că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți“ (vv. 43-45).
Textul este extrem de clar. Slujirea, iată cuvântul-cheie al raporturilor dintre ucenicii lui Hristos. Și, desigur, nu o slujire redusă la rolul de simplu slogan și care să mascheze noi dominații și tiranii. Ci o slujire efectivă, motivată de cea mai mare iubire pentru aproapele. O reciprocă slujire, căreia însă „cel mai mare“ și „cel dintâi“ trebuie să-i fie mereu inițiator și model. „Slujiți unul altuia în iubire“ – zice Sfântul Apostol Pavel (Gal. 5, 13); și, în aceeași epistolă: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos“ (Gal. 6, 2). Mai ales acest ultim cuvânt este extrem de grăitor: Apostolul rezumă împlinirea „legii lui Hristos“ în slujirea reciprocă.
Dar, cum am văzut, Mântuitorul nu dă un simplu precept teoretic. El Se arată pe Sine drept înaintemergător și model al acestei slujiri pline de iubire, și încă o slujire până la jertfa propriei vieți.
Jertfa lui Hristos este îndreptată spre propria sa fire umană
De mai multe ori, în Noul Testament lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos este numită „răscumpărare“. Cuvântul apare și în Apostolul de astăzi, într-un text fundamental despre jertfa unică și deplin eficientă prin care Hristos – deopotrivă Arhiereul jertfitor și victima jertfită – a intrat în Sfânta Sfintelor din ceruri „cu Însuși sângele Său, și a dobândit o veșnică răscumpărare“ (Evrei 9, 12; cf. 9, 15).
Folosirea acestui termen implică ideea unei datorii de plătit. Imaginea „răscumpărării“ face aluzie la răscumpărarea, de pildă, a sclavilor. Jertfa de pe Cruce a Domnului a fost prețul care a trebuit să fie plătit pentru mântuirea noastră, pentru „răscumpărarea“ noastră de sub robia păcatului și a morții. Multe sunt imaginile prin care s-a încercat o explicare cât mai pe înțelesul nostru a tainei mântuirii prin vărsarea sângelui neprețuit și dumnezeiesc al lui Hristos. Sfântul Grigorie de Nazianz atrage atenția că și folosirea termenului „răscumpărare“ lasă ascunse destule din valențele tainei. Ne putem întreba, zice el, cui și de ce s-a oferit această răscumpărare? Nu diavolului, căci doar n-o să i se ofere tâlharului prețul răscumpărării. Și încă ce preț! Pe Dumnezeu Însuși! Atunci a trebuit oferit acest preț Tatălui? Dar cum, Tatăl ne-a ținut în robie? Și „pentru ce sângele singurului Său Fiu să fi plăcut Tatălui, Care n-a voit să primească pe Isaac oferit de Avraam ca ardere de tot, ci a înlocuit această jertfă omenească prin cea a unui berbec?“ Sfântul Grigorie încearcă să explice această taină prin ceea ce în teologie se numește aspectul ontologic al răscumpărării, adică prin faptul că Jertfa lui Hristos are o direcție îndreptată spre propria Sa fire umană. Trebuia ca firea umană asumată de El prin Întrupare să fie vindecată de căderea ei prin ascultarea până la moarte a Celui care a asumat-o și prin biruința Sa asupra tiranului diavol. Dar taina nu se lasă pătrunsă decât în parte. „Restul – încheie Sfântul Grigorie – să fie cinstit prin tăcere“ (Cuvânt la Sf. Paști, XLV, 22, PG, 36, 653).
Pocăința păcătoasei, exemplu și cale a înțelegerii pentru noi
Ucenicii mai aveau de învățat până la a fi în stare să înțeleagă lecția Mântuitorului. A doua Evanghelie a acestei duminici ne arată calea unei astfel de înțelegeri. Pocăința plină de adâncă părere de rău pentru păcatele dinainte, tăcerea smerită, dar plină de îndrăzneala credinței, gestul de negrăită iubire a păcătoasei care uda cu lacrimi picioarele lui Iisus, le ștergea cu părul capului ei, le săruta și le ungea cu mir – iată calea sigură de participare la taina lui Hristos și la răscumpărarea dobândită prin slujirea Lui! Câtă smerenie! Ce desăvârșită lepădare de sine! Și cât de mare iubire! Dar și cât de prompt și de înalt a fost răspunsul dumnezeiescului Mântuitor: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit“ (Lc. 7, 47).
Cuvioasa Maria Egipteanca, pe care o pomenim în această duminică, ne arată cât de mare este puterea pocăinței care, iată, a ridicat pe cea care fusese înainte o mare păcătoasă pe culmile sfințeniei. Dar și cu câtă hotărâre și seriozitate trebuie luate pocăința și pregătirea pentru împărtășirea cu Sfânta Euharistie. Ei i-au trebuit mulți ani de cea mai aspră asceză în pustiu înainte de a primi Sfânta Euharistie prin Cuviosul Zosima. Ce exemplu extraordinar de pocăință ni-l oferă viața și proslăvirea Cuvioasei Maria Egipteanca! Dar și ce exemplu fără seamăn în ce privește puterea pocăinței și roadele ei minunate!
Modele ca acestea ne arată că dacă Hristos a plătit prețul cel mare al mântuirii noastre, avem și noi de plătit un preț. Și că, dacă Hristos S-a dat pe Sine Însuși pentru mântuirea noastră, prețul vrednic de El nu poate fi altul decât acela de a ne oferi, la rândul nostru, pe noi înșine, în integralitatea ființei și a vieții noastre. Cum se spune, atât de clar și grăitor, în îndemnul liturgic: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm!“.
(Vasile Mihoc, Ziarul Lumina)